
Mã aşez pe ultimul scaun de la geam în sala de îmbarcare aproape goalã. Deschid cartea şi încep sã citesc, cu gândul la ţigara pe care o s-o fumez la aterizare. Draci. O individã din dreapta mea ţipã la un robert în telefon şi mã mai concentrez ioc. Nu-i bai, hai cu orgiile din carte înainte, cã alea sunt mult mai interesante.
Zgomote în jur şi ridic privirea. Trei yuppies cu costume aidoma, genţi şi telefoane mobile de pe care încep sã-şi transfere poze sau naiba ştie, cã fac o gãlãgie de piaţã. Cât de complexaţi tre’ sã fie ca sã urle în halul ãsta?
Hopa cu îmbarcarea, bunã seara la tanti stewardesa, îmi caut 7D-ul şi îl ochesc, dar între timp vãd un Andrei Makine şezând frumos pe dulãpiorul rezervat personalului. Îmi zâmbesc în gând şi mã aşez pe locul de la geam, mã asigur cã vãd cum trebuie elicea şi mã pregãtesc. Citesc, citesc, citesc, mã simt bine mersi cã nu s-a aşezat nimeni lângã mine şi mã gândesc cã zâmbetul lu’ nenea de mi-a dat locul o fi fost cu schepsis, da’ asta e, pentru data viitoare.
- Cafea sau ceai?
- (Ridic ochii din citit şi îi rãspund cã nimic)
- (Se apleacã mai tare spre mine şi mã simt datoare sã)
- Nimic, mulţumesc.
- Ah, nu. Voiam sã vãd coperta cãrţii.
- (Îi arãt coperta)
- Aoleu! Vã place?
- Da, foarte tare.
- Da’ (se apleacã şi mai tare şi-mi şopteşte ca spunându-mi un mare secret) e nebuuuun!
- (Zâmbesc mândrã, ca şi când eu l-am fãcut) Da, aşa e.
- Da’ pe celãlalt l-aţi citit?
- Haruki?
- Da.
- Da, da’ mai tare îmi place ãsta.
- Of (şi se uitã ciudat la mine)…eu dupã ce l-am citit prima datã am avut coşmaruri.
- Da…pesemne cã îţi trebuie o stare…
Fiindcã între timp colega cu cãruciorul din spate stãtea ca pe ghimpi cã noi nu terminam conversaţia, tanti stewardesa se ridicã şi îmi zâmbeşte ca între fini cunoscãtori. Nu mã pot abţine sã-i fac un compliment.
- Am vãzut cã citiţi Makine…
- Da…îmi place. E atât de rus.
Şi pleacã. Nu vã ascund cã pasagerii din jur mã priveau cu oarecare invidie deşi, dacã probabil ar fi auzit şi conversaţia, nu ar mai fi dat doi bani de interes.
Cobor din avion într-o ploaie mãruntã şi rece şi mâ gândesc ce bine are sã fie acasã între ale mele.
Afarã, ioc taxiuri. Sun la Leone. Vine în 10 minute, deci îmi aprind ţigara mult doritã. Mã conversez cu un nene care fãcea pe taximetristul şi aproape cã îi zic „Marş!” dar, pentru cã sunt cam singura în zonã, mã abţin. Stau. Aştept. Mai stau. Mã uit la ceas, trecute de 10 minute. Sunã mobilul.
- Dra. Dana?
- Da.
- Puteţi ieşi, a venit taxiul.
- Pãi sunt ieşitã gatã, dar nu-l vãd.
- La sosiri, da?
- Da.
- În ce sunteţi îmbrãcatã?
- Într-o bluzã cu dungi albe şi roşii. Dar nu are cum sã mã rateze, cã sunt singura de pe peron sau cum se cheamã.
- Pâi dânsul e acolo şi zice cã nu vã vede. Deci sunteţi la Bãneasa, da?
- Da.
- E imposibil, domnişoarã. Şoferul îmi spune cã nu vã vede.
(Încep sã mã enervez, îmi intrã frigul în oase, e 11 noaptea şi eu nu sunt încã acasã. Mã plimb aşteptând în telefon şi vãd o plãcuţã pe care scrie Henri Coandã. În momentul ãla îmi dau seama cã am încurcat rãu borcanele, cã sunt la Otopeni şi încep sã mã înjur cã de ce n-am ştiut unde dracu’ aterizez).
- Ştiţi, de fapt nu sunt la Bãneasa. Sunt la Otopeni.
- Domnişoarã, e inadmisibil. Zbang!
Bun, n-am nici taxi, a mai trecut juma’ de orã şi eu tot înţepenitã stau şi…
2000 nimic, Meridian nu rãspunde. Încerc Fly, asta e. Gãseşte. 2 minute. Uraaaaa!
Vine şi taxiul, ţop în el cu bunã seara şi dau destinaţia. Şoferul se întoarce cu un zâmbet cât toatã faţa la mine şi îmi spune:
- Eu sunt din Focşani.
- Aşa…
- Şi nu cunosc Bucureştiul. Îmi spuneţi dvs. pe unde sã mergem?
(Fuck! Cum dracu’ îi gãsesc? Am magnet sau ce mama naibii?)
Dar am ajuns acasã şi acuma e bine. Cald. Şi pat. Şi bere. Şi fistic. Şi ceva care se face în cuptor. Bine m-am întors, bãi!
P.S.
“Ce avem aici, sinucidere? Mă rog, dacă n-ai murit e doar tentativă, dar să ştii că de la bun început n-ai procedat bine. Oamenii sunt clădiţi zdravăn, să nu moară aşa uşor. Tre’ să-ţi apeşi cu putere încheieturile de un perete şi să tragi de piele, până-ţi iese o venă şi atunci, harşti! Dar dacă vrei într-adevăr să mori, nu să te prosteşti, uite aici, sub ureche, tai cu o lamă şi te-ai dus.”