Păcat

Nu ştiu să comentez o veste ca asta. Presupun însă tristeţea unui copil şi nu vreau să ştiu ce e în el.

Orice sportiv de performanţă face sacrificii, dar cred că Rafa a depăşit nişte limite. Să-ţi impui să joci cu stînga e doar începutul, să inventezi lovituri e continuarea. Să alergi ca apucatul după toate mingile, ca şi cînd oricare poate fi decisivă, e probabil cauza unei retrageri premature.

E păcat că o carieră de număr unu mondial se poate sfîrşi aşa, dar e o prostie să continui în condiţiile astea. Cu gura lui spunea că atunci cînd n-o să mai poată juca tenis, îşi ia barca şi pleacă la pescuit. Poate că e momentul. Poate că “his famous ass” trebuie să stea naibii locului şi psihicul ăla de om trecut prin multe să-şi facă treaba şi de data asta.

Nu-l îngrop şi nici nu-i trimit flori. Sunt doar tristă că un jucător atît de complex şi un copil cu o disciplină şi moralitate bune drept exemplu a ajuns aici. Dar sunt şi mîndră că am mai avut o dată dreptate să ţin cu el de la început, că am văzut licărirea aia pe care o ai foarte rar, ca atunci cînd descoperi o trupă nouă.

Ai naibii grijă de tine şi îţi promit că nu o să ţin niciodată cu Djokovic. Am zis!

 

Panseu

Am văzut un film în care ea îi zice lui că unii oameni sunt ca nişte morţi în preajma noastră, îţi fac constant rău, fără să vrea asta, dar prezenţa lor te apasă. Nu-ţi dai seama din prima, ai la un moment dat un şoc de te trezeşti.
Şi ce bine e cînd scapi, cînd pui stop şi gata!

 

Morning Call, Part 2

- Da, pătrăţel.
- Ce faci, mă? Te faci că munceşti?
- Cam da. Ce să zic, sunt şocată.
- A! Chiar! Ce zici de ştirea zilei?
- Păi na, mă trezesc şi aud la radio că Michael e mort. Am zis că poate mai dorm.
- A, nu mă. De Farrah Fawcett zic.
- Aia din Charlie’s Angels?
- Da, mă.
- Păi aia a murit ieri. Hai, te rog, cîte un mort pe zi, da?

 

Morning Call

- Ce faci?
- Eh, stau ca proasta şi îi aştept pe ăia cu aerul condiţionat, au zis că vin în dimineaţa asta.
- Păi aduc altul, sau l-au reparat pe ăla vechi?
- Nu ştiu, mamă. Aoleu, că mi-am adus aminte. Am văzut-o la televizor pe Maria Dinulescu şi mi s-a făcut dor de tine. Are stilul tău de a vorbi şi mi-a plăcut mult de ea. Ia să mai vii pe acasă!
- Îhîm. Ştii de ce te-am sunat? Te-ai uitat la ştiri de dimineaţă?
- Nu. Cine a murit?
- Michael.
- Aoleuuuuu! Doamne, ce veste îmi dai! De ce?
- Stop cardiac, cred. Încă nu ştiu, că te-am sunat cum am aflat.
- Săracu! Adevărul e că se umflase în ultimul timp. Auzi, mamă, o fi de la droguri?
- Ha?!? Michael nu lua droguri, dragă. Da’ probabil de la toate operaţiile alea.
- Ce operaţii? Tu de care Michael vorbeşti?
- (Aoleu, o fi Tulcea plină de Michaeli, futu-i!) Jackson!!!
- Hai mă mamă, nu mă mai speria aşa! Eu am crezut că vorbeşti de George Michael.

Mama e născută în aceeaşi zi cu Michael Jackson şi, pe cînd eram acasă, îmi tot spunea că-i place. Din cîte văd însă, cred că i-a trecut. Mă întreb cum o să facă cînd o să moară noul Michael preferat, George.

 

Hai cu mutatul!

Ca să nu ameţesc pe nimeni, dar mai ales pe mine mă, m-am chinuit vreo două zile şi am pus-o de site nou pentru, ca să zic aşa, păstrarea datinilor şi tradiţiilor. Hai că v-am emoţionat, nu? Deci, pentru tricoturi şi ghemuri, nu gheme, mă găsiţi şi aici. Cu andreaua înainte, pentru iarnă şi popor!

 

Sort of news

Veşti bune:
- am văzut un balon verde pe cer alaltăieri şi nu era pus de mine acolo, dovadă că suntem mai mulţi;
- mă simt bine în general şi chiar n-am motive speciale, da’ dacă aşa e, nu vreau să mint;
- am prieteni fericiţi, doi se iau şi doi părinţi;
- am găsit porumb proaspăt în piaţă şi l-am fiert şi l-am mîncat pe primul anul ăsta (accuracy: 5 ştiuleţi);
- de cireşe nu mai zic, mi-am bătut recordurile din anii trecuţi;
- îmi tot intră fluturi în casă;
- mi-am aranjat gigea casa. iar;
- mi-e cam bine.

Veste proastă: una. Cînd am venit de la Cluj un castan nu mai era la locul lui, dracii s-o ia de furtuna mă-sii! Era mare şi frumos şi aşa recunoşteam casa de pe stradă. Plus că aveam recolte din castanele alea în fiecare an. A! Şi Grigore şi-a pierdut zgarda. Mie nu-mi pasă, tot pe Propaganda îl iubesc mai tare.
Şi încă: Rafa e accidentat, da’ mai ştiu doar un om căruia îi pasă. Iar ceilalţi nu-l plac.

 

TIFF 2009 – “Zift”

Deşi titlul sună a alungat ceva, poate mîţe, sau a zeflemea, nu înseamnă asta. Nici n-o să vă spun, că uite aşa, vreau să vă fac să vedeţi un film bulgăresc!

În paranteză fie spus, la lecţia ce ne-a învăţat TIFF-ul pe noi, ridic mîna şi răspund că răbdare, mai mult decît orice. Apoi un fel de deschidere în a vedea filme despre care nimeni nu ştia nimic, dar la Cluj nici nu era greu, fiindcă, ridic mîna a doua oară, la TIFF nu prea ştia nimeni de filmele care rulau şi asta era tare bine.

Cu toate astea, filmul ăsta nu mi-a solicitat răbdarea pentru că începe bine şi abrupt, trebuie să fii atent din start ca să nu pierzi chestii care vor fi cu schepsis mai încolo.

Un tip intră în puşcărie pe nedrept, firesc, pentru o cîrcă mare de crimă. Are timp să citească mult şi să iasă mai înţelept, dar asta nu îl păzeşte de tot felul de necazuri pricinuite de oamenii care abia aşteptau să iasă pentru a recupera un diamant.

Aşa povestit, nu vă atrag cu nimic, pentru că aţi mai văzut de zeci de ori povestea asta. Dar dacă vă zic că nimic nu e mură-n gură şi că trebuie să faci un efort mic pentru a descurca nişte iţe, poate reuşesc. Îmbinarea dintre diversele trecuturi cu prezentul e făcută foarte fain, ca să nu mai zic de cum e filmat totul, într-un alb negru strălucit cu cadre de dintre lumi. Ceea ce e altminteri firesc, pentru că pînă şi eroul nostru se întreabă ce e cu el cînd, în piaţa mare, nu-şi mai vede umbra.

Deşi ţi se spune cînd au loc întîmplările, ai totuşi senzaţia aia de atemporal şi de poveste de dincolo, iar mie asta mi-a plăcut teribil.

Vă invit aşadar la o vizionare plăcută, cu mare atenţie la începutul filmului, cînd trebuie să ţineţi pasul cu povestitorul, că nenea vorbeşte repede şi subtitrarea fuge şi ea.

P.S. S-ar putea să încerc să vă povestesc despre toate filmele pe care le-am văzut la TIFF, vreo 25, aşa că va trebui să vă obişnuiţi cu înscrisuri cinematice. Sau, dimpotrivă, s-ar putea să vă dau nişte modele de tricotat faine. Depinde. Aş putea, la fel de bine, să povestesc despre cum mi-a fost Clujul, dincolo de filme. În paranteză, gigea rău! Sau, pentru că tot mă ocup cu nişte lecturi japoneze, să fac bine şi să citesc în continuare şi să mai las dracului blogul. Mai vedem.

 

“Antichrist” – My TIFF Indeed

Recunosc că aveam emoţii mari cu filmul ăsta, iar Cannes-ul nu m-a ajutat deloc, confirmîndu-le. M-am aşezat pe scaun din timp, am pufăit ţigări şi am încercat să aştept cuminte ororile de care s-a tot vorbit, pentru că numai despre asta s-a tot vorbit. Văzusem cu o seară înainte două filme groaznice, „FilmFobia” şi „Martiri”, aşa că eram pregătită moral pentru sînge pe pereţi şi mutilări de organe.

Nu cred că sunt în stare să explic prologul, pentru că am rămas mută şi înţepenită pe scaun. Fulgii îmi intrau în creier şi-mi ziceau că e linişte, copilul căzut în gol că nu e, iar partida de amor a părinţilor că e frumos şi real. Nu cu izbituri, nu cu forţări, nu cu simboluri băgate cu lopata, ci calm, frumos, ireal de liniştit. E cel mai frumos început de film pe care l-am văzut vreodată şi nu exagerez şi nu mă miră, pentru că von Trier m-a convins demult că ororile şi caracterele umane murdare trebuie descrise pe îndelete şi nu doar violent.

Nu ştii cu cine să ţii. Eşti ca un copil în mijlocul divorţului, cînd îi dai dreptate mamei, cînd tatălui. Cu litere mici, pentru că personajele din film nu au nume, sunt ea şi el, doi părinţi puşi în faţa unor drame. Amîndoi trebuie să treacă prin şi de durerile care îi omoară de vii, încet şi cu răni reale. Că fiecare o face altfel, asta e altceva. Ea – vulcanic, cu trăiri şi spaime acute, reale, din lumi care se amestecă şi care ajung să o transforme în simbolul binelui şi al renaşterii prin suferinţă. El – raţional, sistematic, cu schiţe pe hîrtie şi cu speranţa vindecării la dublu prin exorcizare, ireal de calm şi potolit, chiar şi cînd se trezeşte cu organele feştelite de o buturugă.

E ca o poveste cu zînă posedată şi cu făt frumos cu un singur ţel în viaţă, să o vindece. E ca la începutul lumii, cu grădina raiului / iadului, ei doi, fiinţe înzestrate cu diverse puteri şi natură dezlănţuită. Nu vorbesc în dodii şi nici nu exagerez, pentru că toată povestea e filmată ca un basm, pentru că lumile se amestecă şi nu ştii dacă eşti într-un coşmar sau dacă crezi, pentru că sfîrşitul nu te lămureşte cine ce a învins.

Nici prin cap nu-mi trece să dau apă la moară celor care au avut de comentat împotriva violenţei din film şi credeţi-mă pe cuvînt că nici nu se pune. Tot aşa, nu vreau să vorbesc despre actori şi nici despre regizor. Spun doar că e cel mai frumos film pe care l-am văzut pînă acum şi că data viitoare cînd o să mă uit la el vreau să nu fie şi alţii, pentru că dacă la filmul asta ai parte de public prost şi infantil, atunci degeaba.

Încercaţi pe pielea voastră în seara asta, la MŢR, de la ora 7. Dacă nu plouă. Şi dacă nu mergeţi la concert.

 

“Magnus” – Tifful meu 2009

Dacă au fost câteva filme la TIFF de la care am ieşit cu gura încleştată, ăsta a fost unul. Şi, chiar dacă e o dramă de doare aproape fizic, mi-a dat o linişte neînchipuită.

O să aflaţi încă de la început că e poveste reală. O să citiţi peste tot că e vorba de un tip care se sinucide. Dacă unii dintre noi au crescut mult şi frumos, el s-a maturizat repede şi în gri, aşa că, după ce scapă de boala care îl făcuse să-şi inventeze ambiţii, se gândeşte că la ce bun.

Nu e un film care s-o ţină langa în depresie, ba dimpotrivă. Şi sinuciderea e frumoasă, fără patetisme şi fără îmbrăţişări de grup. Magnus se trezeşte într-o familie deloc obişnuită, care devine repede un accesoriu, nu un necesar. Tatăl e un peşte burtos care îşi fumează creierii de mai multe ori pe zi, cu bani mulţi şi două ţâţe gumate pe bordul maşinii, mama o damă în sclipici şi fiţe de ajunsă care se enervează crunt că vine ziua ei şi fii-su e în spital, iar soră-sa o lesbiană faină cu răpunsuri directe şi fără înflorituri.

Primul şoc vine aproape imediat ce începe filmul: imaginea. Nu am mai văzut ceva atât de trist/frumos de nu ştiu dacă vreodată. Tot filmul e un gri minunat cu câteva accente de culoare, venit parcă din altă lume. Seninătatea şi liniştea de la final, irealul şi tăiatul venelor cu cuţitul vin şi din felul în care e filmată povestea. Care nu ar fi fost atât de convingătoare fără muzică. “Set Fire to Flames”, aşa se cheamă trupa sunt, culmea, canadieni, deşi aş fi băgat mâna în foc că sunetele alea vin din Islanda.

Al doilea şoc vine spre final, când afli că personajul tatălui din film e jucat chiar de tatăl adevărat. E dureros de onest, dar împăcat că nu avea altceva de făcut decât să-şi lase copilul să plece.

Rămâi multă vreme după ce filmul s-a terminat cu senzaţia stranie de linişte. Nici măcar nu judeci, dacă a făcut sau nu bine, dacă cineva putea sau nu să îl împiedice. Nu te gândeşti la asta, pentru că, aşa cum e totul povestit, e un dat. Şi nici nu pici în depresie, gata să-ţi pui ştreangul de gât, pentru că nici asta nu povesteşte. Îţi aprinzi o ţigară şi nu te mai gândeşti la nimic.

 

Ştiam eu…

că mi-e bine, dar nu chiar de ce. Au ieşit cireşele, băi! Iar eu doar atâta vreau acum, că restul e. Din plin.