How sick?

Mi-e silă. Să ajung acasă şi să caut pretexte tot felul de pretexte să nu-mi fie. Frig tot timpul. Noaptea. Şi ziua e mai rău. E lungă. Mai. Şi o fentez cât pot, da’ nu-mi iese tot timpul. Da’ e frig. De la mâini încolo. Vinete, nu vineţi. Şi ca vaca la păscut, sperând într-o pajişte proaspătă, mă tot las pe burtă dormind…şi rumeg…Şi de fiecare dată vaca are o floare în gură şi e ferdinand, da’ nu prea mai am răbdare. Cineva să râdă de degetele mele de la picioare. Şi cineva să.

Addicted to

Douã cuvinte, atât. Care nu înseamnã nimic pentru urechile sau ochii multora. Dar dacã vin din partea cuiva pe care îl cunoşti, atunci ştii înţelesul lor, capãtã un zâmbet ascuns. Un gust. De joaca şi joc. De drag. De lipsã şi nerãbdare. De obişnuinţã frumoasã. De dor de gustul nebuniei minţii.

De rãul rãului pe care-l simţi venind şi stai împietrit în aşteptarea fricii tremurânde a emoţiilor pe care le simţi în stomac şi care te fac sã fremãţi trãind.

De pofta mirosurilor pe care le vrei în cerul gurii şi apoi de firul care se prelinge pe gât, în jos.

De ghiduşia ochilor în care te vezi neminţitã.

De abandon cerşind greutatea corpului lui.

De dependenţã. Cât sunt

De?

Log out, please

Mã aşez pe ultimul scaun de la geam în sala de îmbarcare aproape goalã. Deschid cartea şi încep sã citesc, cu gândul la ţigara pe care o s-o fumez la aterizare. Draci. O individã din dreapta mea ţipã la un robert în telefon şi mã mai concentrez ioc. Nu-i bai, hai cu orgiile din carte înainte, cã alea sunt mult mai interesante.

Zgomote în jur şi ridic privirea. Trei yuppies cu costume aidoma, genţi şi telefoane mobile de pe care încep sã-şi transfere poze sau naiba ştie, cã fac o gãlãgie de piaţã. Cât de complexaţi tre’ sã fie ca sã urle în halul ãsta?

Hopa cu îmbarcarea, bunã seara la tanti stewardesa, îmi caut 7D-ul şi îl ochesc, dar între timp vãd un Andrei Makine şezând frumos pe dulãpiorul rezervat personalului. Îmi zâmbesc în gând şi mã aşez pe locul de la geam, mã asigur cã vãd cum trebuie elicea şi mã pregãtesc. Citesc, citesc, citesc, mã simt bine mersi cã nu s-a aşezat nimeni lângã mine şi mã gândesc cã zâmbetul lu’ nenea de mi-a dat locul o fi fost cu schepsis, da’ asta e, pentru data viitoare.
- Cafea sau ceai?
- (Ridic ochii din citit şi îi rãspund cã nimic)
- (Se apleacã mai tare spre mine şi mã simt datoare sã)
- Nimic, mulţumesc.
- Ah, nu. Voiam sã vãd coperta cãrţii.
- (Îi arãt coperta)
- Aoleu! Vã place?
- Da, foarte tare.
- Da’ (se apleacã şi mai tare şi-mi şopteşte ca spunându-mi un mare secret) e nebuuuun!
- (Zâmbesc mândrã, ca şi când eu l-am fãcut) Da, aşa e.
- Da’ pe celãlalt l-aţi citit?
- Haruki?
- Da.
- Da, da’ mai tare îmi place ãsta.
- Of (şi se uitã ciudat la mine)…eu dupã ce l-am citit prima datã am avut coşmaruri.
- Da…pesemne cã îţi trebuie o stare…

Fiindcã între timp colega cu cãruciorul din spate stãtea ca pe ghimpi cã noi nu terminam conversaţia, tanti stewardesa se ridicã şi îmi zâmbeşte ca între fini cunoscãtori. Nu mã pot abţine sã-i fac un compliment.

- Am vãzut cã citiţi Makine…
- Da…îmi place. E atât de rus.

Şi pleacã. Nu vã ascund cã pasagerii din jur mã priveau cu oarecare invidie deşi, dacã probabil ar fi auzit şi conversaţia, nu ar mai fi dat doi bani de interes.

Cobor din avion într-o ploaie mãruntã şi rece şi mâ gândesc ce bine are sã fie acasã între ale mele.

Afarã, ioc taxiuri. Sun la Leone. Vine în 10 minute, deci îmi aprind ţigara mult doritã. Mã conversez cu un nene care fãcea pe taximetristul şi aproape cã îi zic „Marş!” dar, pentru cã sunt cam singura în zonã, mã abţin. Stau. Aştept. Mai stau. Mã uit la ceas, trecute de 10 minute. Sunã mobilul.
- Dra. Dana?
- Da.
- Puteţi ieşi, a venit taxiul.
- Pãi sunt ieşitã gatã, dar nu-l vãd.
- La sosiri, da?
- Da.
- În ce sunteţi îmbrãcatã?
- Într-o bluzã cu dungi albe şi roşii. Dar nu are cum sã mã rateze, cã sunt singura de pe peron sau cum se cheamã.
- Pâi dânsul e acolo şi zice cã nu vã vede. Deci sunteţi la Bãneasa, da?
- Da.
- E imposibil, domnişoarã. Şoferul îmi spune cã nu vã vede.

(Încep sã mã enervez, îmi intrã frigul în oase, e 11 noaptea şi eu nu sunt încã acasã. Mã plimb aşteptând în telefon şi vãd o plãcuţã pe care scrie Henri Coandã. În momentul ãla îmi dau seama cã am încurcat rãu borcanele, cã sunt la Otopeni şi încep sã mã înjur cã de ce n-am ştiut unde dracu’ aterizez).
- Ştiţi, de fapt nu sunt la Bãneasa. Sunt la Otopeni.
- Domnişoarã, e inadmisibil. Zbang!

Bun, n-am nici taxi, a mai trecut juma’ de orã şi eu tot înţepenitã stau şi…
2000 nimic, Meridian nu rãspunde. Încerc Fly, asta e. Gãseşte. 2 minute. Uraaaaa!

Vine şi taxiul, ţop în el cu bunã seara şi dau destinaţia. Şoferul se întoarce cu un zâmbet cât toatã faţa la mine şi îmi spune:
- Eu sunt din Focşani.
- Aşa…
- Şi nu cunosc Bucureştiul. Îmi spuneţi dvs. pe unde sã mergem?

(Fuck! Cum dracu’ îi gãsesc? Am magnet sau ce mama naibii?)

Dar am ajuns acasã şi acuma e bine. Cald. Şi pat. Şi bere. Şi fistic. Şi ceva care se face în cuptor. Bine m-am întors, bãi!

P.S.
“Ce avem aici, sinucidere? Mă rog, dacă n-ai murit e doar tentativă, dar să ştii că de la bun început n-ai procedat bine. Oamenii sunt clădiţi zdravăn, să nu moară aşa uşor. Tre’ să-ţi apeşi cu putere încheieturile de un perete şi să tragi de piele, până-ţi iese o venă şi atunci, harşti! Dar dacă vrei într-adevăr să mori, nu să te prosteşti, uite aici, sub ureche, tai cu o lamă şi te-ai dus.”

On the Run. Again.

Ar fi ideal pentru ştiu eu ce, dar nu se pune, fiindcã acuma nu e. Ştiu eu ce.

În stânga, deasupra chiuvetei, e un dulãpior cu oglindã în care am o pastã de dinţi de jucãrie, o periuţã, douã pahare de plastic şi o sticlã de apã de n-o sã mã ating de ea. Fiindcã am Carlsberg. Care îmi intrã cu greu. Pentru cã 12 ore nu pot fuma.

În faţã am un soare care apune, pe care mi l-am dorit toatã ziua când am dârdâit ca o sorcovã, dar nu-l cert, cã şi mâine am nevoie de el, mai ales cã am plecat doar în tenişi.

Întotdeauna dorm în patul de jos, pentru cã odatã am cãzut de sus şi nu mi-a fost bine nici mie, nici lu’ tanti de dedesubt.

Sunt în tren şi mã duc la dracu’.

În compartimentul de lângã se întâmplã un om care se vrea spiritual, tot face glume proaste cu însoţitoarea şi sper din toatã inima sã nu sforãie.

Plouã. Şi e verde. Iar. Tot. Cu maro.

Am struguri, grisine şi smochine, dar vreau o ţigarã.

Şi am citit ceva care m-a întristat, dar pânã mã întorc o sã se facã bine la loc.

Mã întorc.

Şi zâmbesc ghiduş, pentru cã o sã zbor iar şi o sã fie noapte. Şi noaptea e fain sã zbori, nu te vede nici dracu’ şi poţi sã faci naibilui tumbe pe nori fãrã sã se ia nimeni de tine. Doar cã trec pe deasupra munţilor ãlora moşi tâmpiţi şi cretini, care întotdeauna se burzuluiesc când tu ai chef de joacã.

Pot sã vreau acasã şi soare şi cald şi bere şi culcuşitã unde vreau eu?

Emoţiile ne gâtuie

Fiindcă iată primul single de pe noul album Coldplay. Of!

Uraaaa! (de dupa uşă)

M-am făcut curată şi gigea. Mi s-au terminat zugravii, deşi am avut dialoguri suprarealiste cu ei, cum că iranienii nu sunt arabi, sunt persani, cum că Vali, deşi cu copil de 11 ani acasă, a avut un gol în stomac inexplicabil, când a văzut-o pe dragostea vieţii lui…deci chestii profunde băi, nu ca în reclamele de la tv cu lavabilă şi whatever…dorm în sfârşit în patul meu şi unguru’ e şi el mulţumit că s-a reîntâlnit cu guguştiucii. Deci toate sunt în grafic, după o săptămână de toată groaza când unii s-au sărbătorit de cum ar veni ziua muncii prin nemuncă. Ruşine să va fie, băi! Eu m-am specializat în făcut glafuri şi pus parchet. Da’ mi-am dat seama că la tricoturi mă pricep mai bine. Deci băi, bine m-am întors acasă, futu-i!

My (1 room) belongings, băi

Lucrurile nu sunt atât de nasoale. Am constat cu ocazia transformărilor care au loc la domiţil că am ceva în posesie, respectiv:
-3 saci plini ochi cu casete (nu ştiu ce dracu’ să fac cu ele, da’ de aruncat nem, de dat nem, deci le ţin, da’ cred că le schimb locul);
-5 saci cu cărţi (nu mai zic nimic, la naiba, mi se clatină urechile pe lângă cap);
-2 saci cu diverse răchite, coşuri, ceramici, whatever (de astea sunt mândră);
-1 sac cu hârţogării (slavă ţie, internet banking!-după reinstalare şi curăţenie, le voi tria, aranja-vezi să nu!)
-3 bucăţi perne de ungur (băi, ţie nu ţi-e ruşine olecuţă? cum m-ai convins să le iau pe toate?)
-un ungur, evident, care se fâţâie îngrijorat că…nu ştiu. Se fâţâie îngrijorat;
-un sac şi 2 genţi cu eletrorahaturi de ascultat muzică, văzut filme, nişte boxe noi pe care le dau la mica publicitate, fiindcă ipod-ul meu nu e compatibil, deci doritorii să sară;
-vor fi probabil nişte saci pentru pernele MELE, pilote, pături, da’ de astea încă nu m-am atins, că la naiba, tre’ să mai şi dorm.
-2 bucăţi rafturi răchită de care sunt mândră tare.
Astea numa’ într-o cameră. Da’ ca să mă apuc de haine şi diverse îmi trebuie toţi sacii cu răbdare din lume, deci mai amân.
Cu această ocazie am descoperit pixuri, brichete, nişte şuruburi, un prelungitor, bomboane, un şoarece d’ăla de ungur, o pungă de cadou goală, 3 ghemuri, un ac, nişte pete de cola (cred) pe perete.
Mă voi hrăni spiritual cu această zugrăveală…blablabla…şi voi ieşi ca dracu’ din ea. Keep in touch or something!

Asta place

Când am văzut că poa’ să rămână aşa, mi-a plăcut. Da’ n-a rămas, futu-i!

Casa mea

E un cantec pe dracu’.

Mi-a fugit bestia

Acolo mi-am dat seama.
Deşi zgomotele erau înfundate, auzeam clar porumbeii rotindu-mi în jur, în sângele lor.

Cu teamã am întins mâna pe care mai aveam încã o tulpinã croşetatã şi, speriatã dar şi cu poftã, am atins unul din ei. Era aproape închegat şi negru, dar cu scrâşnete de roşu, o patã pe deget pe care am dus-o la gurã şi am înghiţit-o. Ceilalţi se potoliserã deja cu ameţeala aia înşiroindã şi acum zãceau sprijinindu-se în gâtul fãrã cap, cu cozile în sus.

Am simţit satisfacţia în rânjetul pe care mi l-am vãzut apoi, în apa bolnavã. Pe toatã gura, ca şi când cineva îşi înfipsese acolo pumnul.

Apoi m-am ridicat sã admir masacrul şi încet, desprinzând una câte una toate amintirile, m-am despuiat de piele. Aveam carnea rozã şi crudã şi oasele verzi. Mi-a fost teamã sã ies, pentru cã degetele de la picioare scrâşneau, dar dupã primul pas am vãzut cã învãţ iar….sã totul.
Şi cu ţipãt ascuns de teama bucuriei, mi-am dat seama cã am sã mai adorm.

Ha!