Tu justiţie, eu nu?

Eram convinsă că, pe ultima sută de metri a campaniei electorale, vor începe şi scandalurile. Unii le numesc dezvăluiri, eu sînt ceva mai rezervată, pentru că de data asta mi-am promis să-mi păstrez căpăţîna pe umeri cu tot cu creieri în ea şi să încerc, cel puţin, să aleg în cunoştinţă de cauză.

Aşa încît, ca să înceapă săptămîna bine şi lumea să voteze scandalizată şi nu pe proiecte şi idei, hop şi cartea la vedere! O conferinţă de presă cu prea mult tam-tam din punctul meu de vedere, o carte, „Prădarea României”, a cărei soartă nu ştiu exact care e, atîta vreme cît nu se vinde şi pentru muritorii de rînd, noi ăştia, votanţii. Sînt mai multe lucruri neclare:

1. citeşte mai departe

 

Avion, cu motooor, ia-mă dracului în zboooor!

Tre’ să fii tare prost să-ţi planifici 3 zboruri în jumate de zi şi să fii şi liniştit că le vei prinde pe toate.

Aveam primul zbor la 4 şi 5 minute, companie Malev, destinaţia Budapesta. Sun la Leone, fiindcă afară e naşpa şi am bagaj, deci nu mă duc cu expresul.

- Bună ziua! Mai faceţi curse la Otopeni?
- Acum?
- Nu, doamnă, în general. Ştiam că nu vă mai lasă la Otopeni.
- A, da. Doar pînă la ceas.
- Păi şi ceasul unde e?
- La aeroport! Ştiţi ce, dacă nu vreţi să mergeţi, vă rog să-mi spuneţi.

N-am vrut să merg.

La Fly mi-au răspuns, dau comanda, ies în stradă şi şoferul trece în zbor pe lîngă mine şi se tot duce. Sun. Întoarce şi se scuză. Îmi zice că tot Băsescu iese preşedinte, că el a prezis şi data trecută. Că Băsescu nu e nesimţit ca ceilalţi (sic!) şi că nu jigneşte (double sic!).

Cobor, aprind o ţigară şi îmi dau seama că m-a adus ca vîntul, că mai am de aşteptat o grămadă. Sun acasă să zic că plec, dar aflu că de ce n-am sunat rudele de Mihai şi Gavril, că uit întotdeauna şi că trebuie să mi se găsească tot timpul explicaţii. Da’ chiar am uitat, futu-i! Nu că am uitat, nici măcar nu m-am gîndit la posibilitatea de Mihail şi Gavril.

Urc în avion. În maghiară, în engleză şi în română fără acorduri mi se prezintă instrucţiunile de utilizare în caz de prăbuşire sau nem oxigen, pe care nu ştiu dacă îţi mai arde să le aplici anyway în caz de te duci dracu’. Instrucţiunile pe ecrane, nu pe viu. Era cam greu live, fiindcă una dintre stewardese arată ca tipa de la FatFighters din Little Britain, iar cealaltă e un tip. Ne servesc cu suc de portocale la cutie cu pai încorporat şi napolitană. Nu mă plîng, că stau la geam.

La Budapesta, dă-i şi fugi spre poarta cu avionul următor, că am doar juma’ de oră. Piloţii de pe avionul pînă aici erau nişte slovaci ardeleni, că ne-au întîrziat vreo 15 minute, aşa că alerg prin aeroport la mama naibii să găsesc poarta cu Copenhaga. Frateleeeee meu! Păi măcar la noi au pus şi ei nişte mai multe scaune. Poarta 31 era îmbibată cu lume în picioare, înghesuită între un duty free strategic cu răcoritoare şi salamuri şi poarta spre Amsterdam, care arăta la fel, dar ceva mai agitată decît noi ăştia, danezii . Căldură ca la balamuc, dă de pe tine dacă poţi, că n-ai unde ţine. După ce fugisem ca descreierata să prind avionul, mi-ar fi prins bine să stau olecuţă jos, da’ nem spaţiu. Aşa că m-am odihnit la budă.

Cursa Budapesta – Copenhaga a fost mai darnică decît Bucureşti – Budapesta, de data asta am primit o chiflă în ţiplă cu o frunză de salată şi ceva a brînză.
La Copenhaga aterizez cu şi mai mulţi draci, fiindcă de data asta întîrzierea e de 20 minute, iar eu am 45 minute să urc în celălalt avion, timp în care să recuperez şi bagaj. Bun, pe kilometrul de culoar pînă la bagaje îmi bag şi îmi scot, mă grăbesc cît pot, alerg pe trotuarul ăla care se mişcă singur, ajung la bagaje ca să aflu de pe monitor că mai tre’ să aştept fix 18 minute (!!!) pînă vine geanta mea.

Derutată de exactitatea anunţului, mă prăbuşesc pe un scaun şi aştept. Ei da, după 18 minute se porneşte şi banda şi recuperez rotiţele activate spre celălalt avion. Fug şi iară fug, depăşesc cafenele şi bufete, eşarfe în standuri (sau nu), înjur şi ajung la panoul care să-mi arate unde naiba e cursa mea.

Opaaa! Nu e. Am un moment de pierzanie, cînd uit brusc în ce oraş trebuie să ajung, Aalbrog sau Aarhus, dar, în orice caz, nu e. Mă uit pe bilet, el se uită la mine. OK. Dudă ce eşti, îmi zic, eşti în terminalul 2 şi avionul tău e în 1. Alerg după o săgeată care îmi arată drumul pînă în afara aeroportului, lîngă un tren. Bun, deci am alergat prea tare şi trebuie să mă întorc. Cobor scările, nu-mi aduc aminte să le fi urcat, mă uit iar la săgeată. Terminalul 1 e într-adevăr în direcţia în care mă dusesem prima oară, dar ceva e greşit. Cătinel şi cu concentrare, Dana. Urc iar scările. Pînă să ajung la trenul încă în staţie, văd pe un alt afişaj că tre’ să iau un free bus to terminal 1. Oare în Danemarca bus e totuna cu tren? Mă îndoiesc. Futu-i!!! Nici nu îndrăznesc să mă uit la ceas, că mi se face rău şi oricum n-am timp. Mai bine scot telefonul.

- Hi! I need to take a bus to terminal 1 and I tried that 2 times, but I ended up in front of a train. Could you help me? (toată asta pe fast forward)
- Where are you?
- Ah….what do you mean?
- Dana, please look around and tell me what you see.
- Some stairs and a train. (What?!)
- No help. Ask someone.
- There’s no one.
- Ask the information office.
- Shit! The information office is a big pannel with some digits on, so…
- Go back!
- OK. Where? By the way, what happens if I lose the plane?
- You won’t!!!
- (OK, take it easy!) Would it be so bad if I spent the night in Copenhagen?
- Yesssss!!!

Bun, văd în final că mai e o ieşire, nu aia de la etaj. Descopăr şi staţia de free bus, mă aşez cuminte în ploaie şi aştept. Deja mă liniştesc, aprind o ţigară şi începe să mi se rupă. Nu e normal să te agiţi în halul ăsta într-un loc plin de străini, noaptea, fără un ban în buzunar. Ce naiba poa’ să se întîmple?

În staţie mai vine un grup de puştani. Unul e încălţat în sandale şi n-apuc să mă mir prea tare, pentru că între timp văd un flyer agăţat de rucsacul lui cu numele oraşului unde trebuie să ajung, aşa că îmi fac curaj că nu sînt singura întîziată. Uraaaa!

Bun. Ajung la terminalul 1, care e numai pentru zboruri locale şi dau buzna la check in, văd că lumea nu-mi zice nimic că aş pierde avionul, aşa că o iau domol, crezînd că terminalul ăsta e un fel de Băneasa, de-l rezolvi în 5 minute. Mare greşeală! Pe primul culoar un afişaj îmi spune cîte minute mai am de mers pînă la poarta mea, adică 8. What? Dă-i şi fugi iar. Fug şi fug, fuck şi fuck, linişte şi nimeni. Iară fug pînă aproape să cad în nas.

„Miss Daniela Bo….” is invited immediately to gate no….”

Oi fi eu?

Alerg.

Îmi cade geaca şi laptopul e prea greu. Piciorul stîng mă doare deja să-l arunc, dar îmi spun în gînd că şi Nadal a jucat un meci întreg accidentat, unde-l mai pui pe Verdasco, cu rană deschisă, deci şi eu pot.

„Miss Daniela whatever…..”

Fuck off! Nu e ca şi cînd îmi beau creierii prin aeroport.

Da. Scot telefonul. SMS: „:D. See you in Aalborg!”

 

Mai uşor cu pianul pe scări!

Mi-am început ziua cu creierul doldora de ştiri şi nici măcar nu-mi băusem cafeaua. Asta pentru că Traian Băsescu, într-o zi cu dialogul pe tapet (ha!), a călcat pragul mogulului şi a acordat un interviu la Realitatea FM.

Nu ştiam de interviul ăsta dinainte, aşa că surpriza a fost cu atît mai plăcută. Pe la ora 10 fără 10, cînd deja dialogul cu cei doi redactori se gătase, bubuiam să vorbesc cu cineva să zic, băi! Ai auzit ce-a zis? A dat pe gură şi de pensii, şi de restructurări, şi de viitorul prim ministru, aşa cum nu prea a făcut-o pînă acum. (A se citi a ne confuza pînă acum). Dar, ….

citeşte mai departe

 

3 în 1, că sîntem mai şmecheri!

Nu că nu ne-ar fi ajuns criza la promoţie, românul a mai inventat o panică. Pachetul 3 în 1 merge perfect, 2 crize plus o gripă, cu alegeri on top.

Nu prea sîntem noi în stare să le luăm pe rînd şi să le dăm cu capul de pereţi, că suntem descurcăreţi şi poate împuşcăm trei iepuri deodată.

Nici nu ne-am trezit bine în criza economică anul trecut, că am intrat direct în alegeri parlamentare şi apoi a început vaietul. Cînd a dat lumea să simtă pe pielea ei că nu mai are job şi că trebuie

citeşte mai departe

 

Cu Jidvei înainte, marş!

Masa de seară în deplasare cu munca presupune relaxare şi satisfacerea unei nevoi fireşti, eventual cu o pulpă de pui la grătar, dar nu e aşa. Pentru că, de cele mai multe ori, masa de seara e în continuare muncă prin întreţinerea musafirului.
Eu şi doi danezi la o crîşmă din Satu Mare, singurii clienţi într-un beci ornat cu cepe şi usturoi, mileuri maramureşene şi două plasme imense. Una pe Realitatea TV, cealaltă pe ceva Discovery. Ne aşezăm stingheri la una din mesele de pe margine, de fapt nişte bănci pe sistem crîşmă americană de steak şi cartofi.
După pauza firească de consultare a meniului care şi pentru mine e greu de înţeles pentru că e arhaic şi plin de versuri de rahat (unde naiba au dispărut meniurile simple, cartofi cu pulpă la grătar şi salată de varză?) şi

Citeşte tot…

 

Lena la preşedinţie

A nu se înţelege greşit. Lena, la mine la Tulcea, înseamnă leapşă, pe care tocmai am primit-o de la vedeţi voi cine pe link.

Aşadar, în ordinea susţinătorilor de pe facebook:

Traian Băsescu: 1.597 suporteri.
Antrenor – jucător. Pune la punct strategia pînă la cel mai fin detaliu, pentru că îşi cunoaşte nu doar adversarul direct, dar şi pe cei din etapele viitoare. Schimbă echipa cum are chef, dar are nişte jucători de bază la care nu renunţă, pentru că îi domină prin susţinere. Postul în teren: pivot, abilitatea lui fiind luarea prin surprindere a adversarului, prin toate mijloacele: fentă, coate în figură, genunchi la coaste, salturi şi răsuciri rapide. Îşi duce adesea echipa înspre victorie şi atunci cînd dimpotrivă, face victime şi trece mai departe.

Crin Antonescu: 1.208 suporteri.
Inter dreapta. Nici nu forţează, nici nu stă cu mîinile în aer aiurea, aşteptînd ocazia. Ştie cînd are mingea de partea lui şi atunci înscrie, uneori nişte puncte de toată fineţea, prin aruncări elastice, dar puternice, cotonogind portarul pînă în colţul opus al porţii. E om de echipă şi ţine la ai lui, dar se descotoreşte elegant de cei care-i stau în cale în driblingurile către vot, pardon, poartă.

Sorin Oprescu: 469 suporteri.
Suporterul cu aerul de cel mai bun jucător din teren. Strigă cel mai tare din tribună, conduce galeria şi e capabil chiar de a ghici strategia jocului. Şi echipa, şi publicul îl simpatizează, pentru că face atmosferă şi e ghiduş.

Mircea Geoană: 239 suporteri.
Portar. Ia în figură toate mingile adversarului, unele mai moi, altele mai puternice, dar el rămîne în dreptunghiul porţii indiferent ce-ar fi, chiar şi după terminarea meciului. Puţinele zvîcniri înspre mijlocul terenului pentru a-şi susţine echipa au fost rapid sancţionate de adversari şi, spre surprinderea lui, chiar de coechipieri. Necunoaşterea atît a jocului, cît şi a adversarului, îl ajută însă să-şi păstreze capul pe umeri, fără mari sinchiseli şi eforturi de logică. În vestiar e singurul care încearcă un dialog, dar sfîrşeşte singur în faţa oglinzii, nedumerit că nu are public.

Leapşa merge mai departe la Mad şi Cătă Striblea. Am zis!

 

Reţetă de slăbit

Recunosc că sînt o persoană comodă la locul de muncă, adică stau pe scaun şi-mi fac treaba cîte ore trebuie, în condiţii pe care singură mi le confecţionez, cu un radio în surdină, cu ţigările aproape, cu ochii zgîiţi în geam atunci cînd nu laptop.
Aşa că pînă şi un drum la poşta de peste drum îmi poate nărui toată starea de spirit.
De data asta nenorocirea a făcut să am nevoie de un certificat de la taxe şi impozite locale, sector 1. Nu am avut de-a face niciodată cu funcţionarii publici, am evitat prin fentă contactele cu stimabilii.
Aflu că e în Piaţa Amzei, dar cînd ajung la adresa dată, ia Administraţia de unde nu-i, că era mutată bine mersi la o stradă mai încolo, fără măcar un semn de orientare pentru proştii satului, ca mine. Intru şi depun cererea pentru eliberarea certificatului de care am nevoie şi mi se spune să vin azi, adică a doua zi, la ora 3. Ajung la 2 jumate, că aşa sînt eu, mai bine mai devreme, ca să scap repede. Mă aşez cuminte pe scaun şi-mi plimb ochii la tantile lucrătoare, cu ochi de femeie care sesizează ba că una are papuci de chioşc de piaţă, ba că…

citeşte tot

 

Game, set. Băsescu?

Mă aşteptam ca gîlceava generală şi fără de reacţie normală liberală, generată de cele două mari provocări pentru societatea noastră îmbibată de complexe, anume legalizarea prostituţiei şi a drogurilor uşoare, să dureze ceva mai mult. Dar, fiind aruncată abil politic şi psihologic, nu a fost lăsată să coacă mult şi să bubuie de tot prin reacţii de o parte şi de alta care să încingă spiritele mai mult decît era cazul, pentru că ar fi devenit un bumerang.

Aşa încît, de la preşedinţie, de data asta chiar de la primul om în stat, ne mai vin două propuneri…
citeşte tot

 

Creştina-m-aş şi n-am cui!

Am fost plecată o vreme din ţară şi m-am bucurat. M-am întors şi lucrurile s-au reaşezat în realitatea nu numai televizată, dar şi în cea de zi cu zi, anormală pentru un om ieşit de aici şi dus pe alte meleaguri.

Cînd am plecat începuse deja să mi se facă silă de mămăliga dată în clocot, dar nefiartă bine din politica bucureşteană. Cînd m-am întors, am găsit-o prinsă de ceaun, neagră şi urît mirositoare.

Credeam că una dintre libertăţile individuale e să îţi alegi sau nu religia, credinţa neputînd fi dictată…

citeşte tot articolul

 

Living my dreams

NU, că ar fi prea de tot. Nu cred în prostii generatoare de vise, îi las subconştientului libertarea aia de cîteva ore pe noapte să se zbenguie cît are chef şi nici nu-l trag la răspundere, fiindcă oricum. Doar că pentru o luni de midineaţă, dificultatea de a mă concentra survine şi mai abitir dacă visez dincolo de suprarealism (nu ştiu ce e, da’ îmi place posibilitatea).

Deci staţiune de ski, eu voioasă (nu temătoare că nu m-am dat cu schiurile în viaţa mea). Vară cruntă altminteri, da’ contactul cu pielea era fain, aşa că nu mă plîng. Mă plimb pe stradă brusc fără schiuri, şi mă intersectez cu nene plimbător de căţel. De unde, de neunde, pac! mă muşcă un altul venind din spate, da’ nu că mă muşcă, îşi înfige colţii în palma dreaptă (dădea la stradă) şi rămîne aşa, înţepenit în linia vieţii. Nu mă durea, aşa că n-am ţipat, da’ l-am întrebat pe nenea cu căţelul că eu acuma ce fac. Şi scoate două mănuşi chirurgicale şi le pune pe mîini, analizează situaţia, dar iară pac! trecem la cadrul următor cu eu cu sînge curgînd din palmă de parcă mi-ar fi tăiat cineva jugulara, înjurînd de mama focului că nu mai vreau la antirabic fiindcă am altceva de făcut şi că ăia află că sînt şi gravidă.

Vă propun pe cineva cu sper mai puţine probleme: