Promit cã postul ãsta şi gata cu drumul. Azi mã gândeam venind spre casã cã am acelaşi traseu în fiecare zi şi încercam sã-mi dau seama dacã e de bine sau e de rãu. Pânã şi partea strãzii pe care merg e mereu aceeaşi. Şi la dus, şi la întors. Am încercat o singurã datã sã deviez, dar nu-mi place sã merg singurã dimineaţa pe lângã douã parcuri, unul în faţa celuilalt. Sunt bolnavã? Am fixuri? Nu mã gândesc cã dacã merg pe altã stradã n-o sã-mi meargã bine, dar pur şi simplu dau drumul la muzicã în urechi şi la gânduri şi p’aici ţi-e drumul!

Pe de altã parte, când plec la drum lung am totuşi nişte mici şi nu chiar aşa de grave porniri. Iau cu mine obiecte şi mai mult decât orice, trebuie sã vãd şoimi. E musai.

Şi asta e oarecum dificil, din cauzã mai ales cã dorm ca porcu’ în orice mişcã. Mã ia mai întâi o stare de amorţealã, dupã care pic. Şi mã trezesc ori arãtând abonamente unor controlori care nu existã, dar pe care tocmai îi visasem (s-a întâmplat o singurã datã, ce-i drept), ori cu taximetristul care îmi zice cã am ajuns, ori din cauzã cã mi se dã capul singur pe spate.

Apoi pentru cã e cam greu totuşi sã stai numai cu ochii în soare şi pe sus. Mai trebuie sã faci o conversaţie, sã te mai uiţi la peisaje, sã mai fumezi o ţigarã.

Dar şi pentru cã e greu sã-i vezi dacã nu zboarã. Sunt maro şi toamna nu se vãd foarte bine, decât dacã ai ochiul format şi eu mã mândresc cã sunt o mare depistatoare de şoimi.

Asta e cu şoimii. Şi pe tot drumul ãsta de 2.800 de km, şi la dus, şi la întors, a fost puzderie de şoimi. Mai ales sâmbãtã. I-am vãzut în stoluri, ocazie cu care am scos din minţi şi lumea din maşinã, care începuse şi ea sã se uite dupã şoimii mei, crezând un pic de tot în superstiţiile mele care, de data asta, dacã s-ar fi adeverit, ar fi privit-o şi pe ea. Dar am scãpat cu bine şi mulţumesc pe aceastã cale mamei tuturor pãsãrilor ãstora care plutesc fantastic stând pe loc, dupã cum nu se poate vedea atât de bine în fotografia de mai jos.

the-falk.jpg

Apoi mai am obiectele. La drumul ãsta am luat dupã cum urmeazã: una bucatã inel (primul din viaţa mea), una bucatã aztec agãţat de gât (care dupã vizita la Muzeul Mãrii Nordului s-a întovãrãşit cu un peşte foarte frumoooooos) şi una bucatã praştie. Nu ca sã omor şoimii, ci doar pentru cã mi-e dragã.

Mã simt mai bine când le am cu mine, mai în siguranţã. Oi fi nebunã, da’ mãcar nu iau trei geamantane. Şi m-am întors cu multe pietre şi scoici ciudate. Care s-au aşezat la loc de cinste, lângã castane, o pipã şi o vãcuţã cu douã bile.

M-a lovit un pic de melancolie, aşa cã o sã închei fãrã sfârşit. Sã-mi aduceţi aminte sã vã povestesc despre baloanele curcubee de pe autostradã, cã acuma nu mai vreau. Noapte bunã!