Da, deci piesa asta m-a enervat la început. Am zis cã e numai zgomot şi atât şi cã ar putea, la creierul pe care-l deţine, sã facã şi altceva decât sã dea cu sete în chiatara aia. Dar iatã cã dupã nişte ascultãri mi-am dat seama cã e bine fãcutã, cã ruperile alea de ritm îţi cam clatinã rãdãcinile şi cã de fapt tu eşti prea slab sã urli şi o face el pentru tine.

Dave mi-a fost simpatic încã de la bun început, nu aşa ca suicidalul de serviciu Kurt, dar pentru cã mânuia beţele alea atât de frumos mi-a rãmas veşnic la suflet şi a contribuit la declararea tobelor drept instrument favorit.

Când a apãrut Foo Fighters am fost rãscolitã de sentimente care mai de care. Pe de o parte, de revoltã cã uite dom’le, ãla nici n-a murit bine şi ãstuia i se rupe; pe de altã parte, cã omu’ tre’ sã-şi ducã viaţa mai departe, cã mã-sa, doar nu se opresc toate-n loc cã deprimatul ãla şi-a bãgat un glonte. Cel mai tare şi cel mai tare însã eram curioasã. Şi nu m-a dezamãgit deşi, cu prima ocazie când ne întâlnim, am sã-i zic vreo douã cã a luat chitara şi cã a renunţat la baterie în favoarea blonziului.

Da, dom’le. Fiindcã poate. Şi în 1995 ne-a arãtat cã bãiatul ãla cuminţel de la Nirvana, veşnic în umbra lui Kurt şi a lui Chris, poa’ sã dea şi în chitarã şi în urechile noastre, bine şi cu pricepere.

Nu-s enciclopedie muzicalã şi din cele 7 albume scoase pânã acum nu cred cã am ascultat unul cap-coadã, îmi place sã-i ascult când şi cum picã, dar pe ploaia de azi a picat de numa’! Cu sete şi sânge. Fiindcã un rock fãcut cu cap e bun la casa omului.

A, da! Şi am zis-o şi o mai zic: e unul din puţinii cu o cârcã de autoironie, ceea ce nu stricã. Iar de videoclipuri nu mã mai mir.