And then you die. Voilà!
Am citit cã se dã iar cu „modã” grunge, adicã sã ne scoatem bocancii de la naftalinã. Trecând peste sensibilitatea mea rãnitã, cã aia sau ãla de a scris articolul din Cotidianul meritã unul în gurã, voi purta cele 3 perechi de bocanci pe care le deţin, mândrindu-mã cã io şi grunge-ul am fost pe vremuri – frumoşii ‘90 – prieteni, cu sau fãrã încãlţãri.
Tot din aceeaşi perioadã însã (io de fapt aici voiam sã ajung, dar nu am putut rata ocazia de a da în veşnicii cunoscãtori şi (re)creatori de “trend”-uri – mã scuzaţi pentru acest cuvânt, nu se va mai repeta), iatã cã mi-a trâmbiţat în urechi o piesã demult neauzitã şi tare mişcãtoare, ascultatã over and over, asta şi pentru cã atunci credeam cã franceza e Albã ca zãpada + Cenuşãreasa (+ Ileana Cosânzeana) = love.
Plus cã oamenii ãştia îţi servesc un adevãr crunt* cu zâmbetul pe buze şi în paşi de dans (sau aşa merg? – voi plãti drepturi de autor pentru asta la purtãtor).
Şi fiindcã vin (eu, adicã. nu ei) şi dintr-un oraş care existã bine mersi şi e plin de naţii, am aşa o tragere de inimã cãtre nişte toleranţã. Cu excepţia bocancului în gurã menţionat mai sus, pentru care nu-mi cer scuze. Deci:
