M-am fãcut cã nu vãd şi mi-am impus sã nu mã enervez, mãcar un an, sã las de la mine şi sã nu mã atingã ce se întâmplã în jur. Din cauza asta evit aglomeraţiile şi sunt, vorba reclamei, mãcar pentru o perioadã, biropat (proastã, proastã rãu. Reclama. Nu mã pot abţine. Dar altminteri sunt cursivã). Pânã în ianuarie, când toatã lumea va fi îmbuibatã şi prea adormitã, numa’ bine ca sã ţopãi de fericire cã am spaţiu şi linişte.

„Sãrbãtorile” m-au lovit prima oarã în ochi, cu albastrul dureros şi violator de la beculeţele atârnate la Romanã în rond. Parcã îţi intrã sãgeţi în ochi, usturãtoare şi încinse. Am trecut peste şi m-am hotãrât sã evit zona seara.

Apoi, tot la Romanã, mulţimile de tarabe şi vânzãtori, într-o ţigãnie de culoare şi strigãte. Pluş şi iarã pluş, michimauşi şi cãpriţe, steluţe şi globuri care duduie de sclipici, beculeţe cântãtoare şi sfeşnice multicolore de plastic, betealã roz cu zãpadã artificialã la vârfuri, precum coafurile de coşmar ale unor dame linse, toatã grãdina asta zoologicã de „hai sã ne orbim şi sã ne cãlcãm în picioare, cã doar vin sãrbãtorile”.

Ştirile care sunt aceleaşi an de an, cã se scumpeşte carnea de porc, cã pensiunile din Maramureş sunt pline şi cã au mai bãgat nişte trenuri de zãpadã. Aştept relaxatã episodul urmãtor, cu îmbuibaţii internaţi prin spitale şi alcoolicii violatori de an nou care cãsãpesc tot ce prind în cale şi cu coana nea care ne ia prin surprindere cu o constanţã ceva de groazã.

Toate ca toate, dar credeam cã mãcar în vecinãtatea pe care mi-am construit-o cu chin, vreme de un an, supusã unui proces de selecţie riguros, mãcar aici credeam cã sunt protejatã. În seara asta am dat nãvalã sã iau „ceva bun” de la magazinul meu preferat, (pentru cã nu e aglomerat şi n-am parte de veşnica replicã ofensatã „n-am sã vã dau rest”). Trec peste pişoarca asta care picã din cer cu încãpãţânare şi intru cã o mâţã prãpãditã în magazin, amãgindu-mã cã voi gãsi „bun”-ul şi cã îmi voi petrece apoi seara aşteptând sã ne-o luãm rãu de la Franţa la handbal.

Aiurea! Magazinul meu a fost furat şi înlocuit cu unul ambalat sclipitor şi cu jdemii de fundiţe, şi ele cu sclipici. Heidi si Milka, Poiana şi naiba mai ştie ce, cutii care mai de care mai ţipãtoare şi roşii, rãţoi portocalii care dau din coadã şi cânta jingle bells, fetiţe aranjatoare de rafturi cu coifuri de moş în cap, care-ţi surâd atât de forţat, încât te ia groaza, promoţii peste promoţii, de nu mai eşti în stare sã gãseşti un amãrât de sãpun, oameni care împing cãrucioarele mânaţi de aceeaşi fixã idee malformatoare de creieri, rãmasã de când hãul: sã cumpãrãm tot ce putem, sã-i cãlcãm pe capete pe ãia care ajung înaintea noastrã la borcanul de mazãre, sã-i dãm peste mânã ãsteia de vrea sã cumpere una din zecile de sticle de suc de roşii. Doar vin sãrbãtorile, nu?

Am ajuns acasã cu trei plase pline: suc de mere, 3 pungi de legume congelate (de astea sunt dependentã, nu pot sã rezist când vãd cât de colorate sunt), lapte, suc de roşii, 2 becuri, 2 pungi de pufuleţi cu surprize (din ãia normali nu mai aveau), fistic 2 pungi, un sãpun şi un şampon. Nu m-am mai enervat cã am uitat de „ceva bun”, cã oricum mâncãm bãtaie la handbal.

Pot pentru ca sã mã închid în casã pânã în ianurie, undeva pe 9 aşa?