Zid de Vid

Mergeam grãbitã, cu mâinile înfipte în mãnuşi adânc îmbuzunãrite, cu urechile cãciulii aproape în dinţi dar, cu toate astea, intra gerul în mine ca la el acasã. M-am înjurat cu multã stimã în nenumãrate feluri în ora pe care am petrecut-o pe drum, tocmai din cauza acestei decizii de mare excepţie, de a merge pe jos, venitã iniţial dintr-o pornire umanã, de a mã relaxa cu muzicã şi cu plimbare în iarnã, dupã o zi chinuindã.

Tocmai mã rãsturnasem cu roţile în sus pe dna. Ana Ipãtescu şi îmi blestemam bocancii încã nerodaţi. E bun un rucsac în spate, mai ales când pici pe el, iar textul de faţã este o dovadã cã e şi mai bun un rucsac special ţiitor de laptop. M-am repus rapid în funcţiune şi am continuat sã merg, de data asta nemaiuitându-mã ca fulga la pescãruşii care de la o vreme zboarã precum vulturii, planat şi în rotocoale.

Şi am vãzut-o. Venea din faţã şi se uita ţintã la mine. Nu mi-am putut lua ochii de la ea, pentru cã ceva mã oprea s-o fac şi continuam sã merg teleghidatã. Am simţit atunci ce am vãzut de nu ştiu câte ori în filme, secvenţa aia în care se opreşte totul în jur şi numai persoana AIA are importanţã. A durat o veşnicie pânã când am ajuns una în dreptul celeilalte şi o fracţiune de secundã când ne-am intersectat. Atât. Nu m-am uitat în spate, am continuat sã merg înainte, deşi nu mai vedeam nimic.

Dupã mult drum am putut sã-mi dau seama de ce mã ţintuise. Avea faţa acoperitã de gheaţã, era plânsã şi îi îngheţaserã lacrimile. Iar în spatele sticlei zãcea privirea cea mai goalã pe care am vãzut-o vreodatã.

Şi acuma mã întreb ce ceva înspãimântãtor poate face o aşa privire. Prin ce trebuie sã treacã un om sã ajungã sã nu mai aibã nimic în ochi?

Ca sã-mi treacã, mi-am cumpãrat beculeţe colorate de iarnã, cu multã luminã.

Şi e bine când eşti mai multe, când uneia îi e gol, cealaltã te împlineşte.