interview2007.jpg

Sã nu picaţi în capcana „îmi place Steve Buscemi, hai sã vãd ce film a regizat”.

Pentru cã dacã eu vreau sã scriu un dialog imaginar între mine şi cineva, voi folosi toate ocaziile pentru a mã da mare şi pentru a aşeza toate replicile şmechere pe care le-am auzit pânã acum. Voi scrie astfel încat în capul meu sã zic „doamne, ce grozavã sunt”, dar în realitate sã am o înşiruire de replici şi povestiri fãrã nici un fel de şir logic, iar atunci când nici mãcar pe astea nu le mai am, sã umplu pana de inspiraţie cu câte o aruncare de „I’m so tired” de la un personaj la altul, ca sã pot umple golul şi sã o iau de la capãt (am auzit cât de obosit e fiecare din personaje de vreo 7 – 9 ori în tot filmul). Dacã nici asta nu merge, atunci merg la sigur cu , „I know you better than you think”. Normal, aşa dau gata pe oricine.

Bineînţeles cã voi fi frumoasã, blondã, actriţã în vogã cu fanii la picioare (doar ãia de soap opera şi filme horror de categoria B, cã deocamdatã în astea joc, da’ mã fac eu mare), voi semna autografe peste tot, pânã şi pe fruntea fanilor, voi fi de-a dreptul ravisantã, misterioasã, voi trece de la o stare la alta în mai puţin de 5 secunde, pentru cã sunt conştientã cã aşa farmec bãrbaţii. Dar asta nu e tot. Musai am un tatã care m-a abandonat şi a cãrui moarte mã va afecta zi de zi tot restul vieţii, musai trebuie sã fumez ţigarã dupã ţigarã şi mai bag şi un drog mic, fiindcã viaţa de actriţã nu e tocmai uşoarã şi am şi eu dramele mele.

El va fi un nene neinteresant pânã când eu, cu puterea mea de finã cunoscãtoare a naturii umane, îl fac sã devinã interesant. E un fost mare ziarist, analist politic, dragã, cum se zice la noi, decãzut acuma la statutul de compozitor de profiluri de vedete pentru cã de la un punct încolo în cariera lui a început sã inventeze surse, aşadar subiecte de presã. Şi eu îl voi sili sã-şi mãrturiseascã eşecul profesional, jucându-mã cu creierul lui şi manipulându-l dupã bunu-mi plac. Evident cã şi el are dramele lui personale, nu, nu mare lucru, doar cã şi-a abandonat fiica şi şi-a ucis un pic nevasta, plus cã are un frate suicidal în serie.

Deci ne-am gãsit şi fiecare cu sticla lui de alcool, începem sã ne împungem mai întâi cu replici, apoi un pic cu limba, aşa…finuţ, sã nu stricãm foarte tare imaginea. Ne jucãm de-a tatãl şi fiica la psihiatru, camerã liniştitoare avem, canapea aşijderea şi chiar şi o bucatã de muzicã. Pe care începem sã dansãm. Ei, aici e mare punct în film, pentru cã în ritm de tango amestecat cu dracu ştie ce, începem sã ne depãnãm dramele, respectiv ne întrecem cu care ce morţi are mai mulţi pe conştiinţã. Dar ne trece repede, pentru cã muzica se opreşte şi eu trebuie sã mã droghez un pic.

Dupã ce obţin ce vreau de la el (dar evident dupã ce îl las sã creadã evident cã dimpotrivã), îi dau papucii şi mã întorc la iubitul meu cu care o sã mã şi mãrit, Ray cel atent, privitor de meciuri. Filmul se încheie cu privirea mea înţeleaptã, lungã şi înţelegãtoare.

A! Am uitat. Pe mine mã cheamã Katya (normal, trebuie sã fiu un pic exoticã), iar pe el Pierre.

Filmul a fost dedicat lui Theo van Gogh. Steve Buscemi şi scenaristul Theodor Holman, bun prieten al rãposatului cu nume de pictor s-au gândit cã poate ne e greu sã prindem dedicaţia din marketing-ul filmului şi de pe net, aşa cã au apelat la un truc ieftin. Mai întâi numesc un personaj din film Theo, ca imediat dupã sã ne loveascã în ochi cu un camion pe care scrie mare „Van Gogh”. Subtil al dracu!

Eu zic sã nu mergeţi sã-l vedeţi pentru cã, la fel cum nu oricine scrie douã rânduri se cheamã cã e musai scriitor, nu oricine e actor bun se cheamã cã poate fi la fel regizor.