Mã doare-n cot

Recunosc cã am sãrit calu’ şi cã aş fi putut s-o iau mai încet, mai ales dupã primul serviciu, când am simţit cã-mi pleacã braţul cu totul. Pe de altã parte m-am şi încins, pentru cã punctele veneau unul dupã altul şi nu-mi venea sã cred cã eu sunt aia care joacã (btw, în viaţa mea n-am jucat tenis). Am mai bãgat şi doi aşi de o frumuseţe rarã, plus nişte puncte de tot Wimbledon-ul ar fi cãzut mort pe iarbã, dar asta în prima partidã, când jucam la şto, cã mã amuzam.

Cum am început sã prind cât de cât mişcãrile şi sã gândesc punctul înainte de serviciu, cum eram cu oiştea pe câmpie. Plus cã îmi funcţiona numai reverul şi cam atât, care şi ãla pleca la dracu în praznic în tribunã. Aşa am ţinut-o 4 ore, fiindcã am tot pierdut şi nu ştiu de ce credeam cã pot avea o şansã. M-am cãlit şi cu nişte cãzãturi de toatã frumuseţea, dar şi cu niste lovituri fãrã vizibilitate, fiind proţãpitã în aruncare în uşa de la baie. Dar am înfrânt, asta conteazã. Cap coadã, traiascã consola nintendo şi pãrinţii ei, cã n-am mai alergat aşa demult şi nici n-am mai râs atâta.

Cert e cã acest post e scris cu mâna stângã. Dreapta nu-mi mai aparţine, dacã vreau s-o mişc trebuie sã apuc frumos cotul de dedesubt şi sã-l direcţionez cu stânga. Mâine voi schimba mâinile (avantaj eu, cã nu toţi poate) şi praf îi fac! Am zis.

Cu sonor, da? Tare!!!