Îmi urãsc durerile de cap cu o urã demnã de o cauzã mai bunã. Mai ales într-o zi ca asta, când de dimineaţã stau şi mã zgâiesc pe geam la toate casele din jur şi îmi doresc sã fiu în patul fiecãreia dintre ele, sã mã întind ca o pisicã leneşã şi sã mã termin odatã pentru totdeauna de dormit.
Urãsc toţi oamenii care au polizoare şi maşini de gãurit.
Mi-aş lua cãpãţâna şi aş trânti-o cu forţa asurilor lui Federer de cel mai apropiat geam. Da’ sã nu fie prostie de termopan. Sã o arunc cu putere în geam şi sã nu ştiu ce se face mai întâi ţãndãri. Poate vocea mea ţipând în mişcare. Şi fiecare ciob sã aibã un „Au!” şi eu sã mã uit detaşatã de la distanţã şi sã-mi bat pumnii unul de celãlalt în mişcarea de „sâc!”. Şi apoi sã strâng toate cioburile cãpãţânii, sã le adun într-o pungã şi sã asfixiez un om cu ea. La alegere, primul om care-mi iese în cale. Sã mã uit cum se sufocã cu toate „Auuuuuuu”-rile mele. Şi apoi sã dau un bobârnac la pungã, sã se spargã şi sã-i curgã pe ochi, pe nas şi pe gurã. Sã îmi vinã a rânji şi sã-mi curgã nervii.
Aşa de tare mã doare.
