Dimineţile mele nu sunt cu trezit bine sau nu. Dimineţile mele sunt încã întunecoase şi îmi vreau înapoi soarele din geam, deşi ştiu cã mai trebuie sã aştept. Încep sã mã trezesc pe drum, pentru cã n-am încotro şi apoi undeva pe la 10, fiindcã începe deja circuitul cofeinei în natura mea. Deci dimineţile nu se pun.

Zilele însã pot fi bune sau nu. Frumoase au ba. Şi azi mi-am dat seama cã în fiecare zi existã un moment, unul singur care îţi face sau nu ziua. Poţi sã-l pierzi printre degete dacã nu eşti atent şi dacã te repezi sã-l tratezi ca pe oricare moment. Şi nu e drept, fiindcã unul singur, cât o clipire de gene, poate sã-ţi facã ziua frumoasã. Unii o ţin aşa toatã viaţa, fie pentru cã sunt atenţi, fie pentru cã sunt deja doi şi atunci e mai simplu, au la dublu.

Da’ dacã nu-l bagi în seamã, momentul se supãrã şi fuge la altcineva, fiindcã sunt 86.400 de oameni care îl meritã. Ceilalţi nu ne intereseazã. Şi presupunem cã noi suntem unul din ãştia şi cã am şi prins momentul. Pãi nu ne bucurãm? Ba da, bãi doamnelor şi domnilor! Deci sã purcedem înspre a ne bucura, fiindcã începe uichendul şi nu ştiu de ce dracu’ mã simt aşa de bine, da’ mã simt. Pe mine. Bine, mã!