Când am nedumeriri, numãr plãcile de faianţã sau gresie, sau dungile de zebrã pe care calc, sã vãd dacã dã cu par.
De ce când vreau sã spun un „mulţumesc” din toatã inima, pentru cã îl vreau rãu a zice şi pentru cã ar spune tot, nu reuşesc? Nu vorbesc de „mulţumesc”-ul transformat în „mersi” la pachetul de ţigãri sau la vânzãtoarea de la supermarket. Nici de „mulţumesc frumos” pe care îl zici la muncã, din aceeaşi categorie cu „o zi bunã!” şi cu „best regards”. Vorbesc de ãla simplu, de la mama lui de-acasã, care te umple pe dinãuntru şi pe care când eşti pe punctul de a-l rosti, ceva te opreşte şi te întreabã: „dacã-l jignesc?”, „dacã e prea gol?”, „dacã nu-i destul?”
Arareori am fost fericitã s-o fac. Da’ în seara asta am simţit-o din degetul mic de la picior pânã în vârful firului de pãr şi nu l-am putut rosti. Şi acuma stau şi mã întreb de ce nu am fãcut-o şi o sã-mi ziceţi cã tot degeaba, dacã nu l-am zis atunci când ar fi trebuit. La fel, îmi puteţi spune cã un „mulţumesc” se poate înlocui cu un alt gest frumos sau cu un cadou sau mai ştiu eu ce. Dar atunci ar trebui sã fiu eu pusã în faţa unuia şi sã nu ştiu cum sã rãspund, ca sã nu calc în strãchini.
De ce sinceritatea a ajuns sã fie dracului atât de cu douã înţelesuri?
