Life is a lot of unfortunate events.

It cannot be.

Says who?

Iar lumea e plinã de oameni trişti, cu chinurile la purtãtor. Orice poate fi un chin, iar în timp ce mã uitam la „The Air I Breathe” mã gândeam dacã o papiotã poate fi unul. Ce culoare vreţi voi, nu conteazã. Iar purtãtorul sã-i dea drumul de la ultimul etaj prin spaţiul dintre scãri şi ea sã alerge ameţitã în vid pânã jos, unde nici mãcar acolo nu se opreşte, ci se rostogoleşte iar, pânã când are aţã de durere. Poţi sã tai firul din când în când sau sã-l rupi, dar papiota mai are. A lot.

Ştiu cã aţi mai vãzut filme cu vieţi diferite, unite de coincidenţe. Cu oameni care nu se cunosc, dar pe care îi leagã totuşi ceva.

Papiota asta de film e un pic altfel. Se apropie mai mult de tine, pentru cã aici nu avem happy end, avem doar oameni derutaţi şi în durere. Chiar dacã pe alocuri capãtã nuanţe de sirop diluat, i le trec cu vederea, pentru cã în rest e un film bine fãcut, cu scenariu care reuşeşte (slavã domnului) sã te mai ia prin suprindere. Nu e o operã de artã, dar nici n-are pretenţia. Îşi ştie doar locul în mercerie, în cutiuţa de lângã sutele de alte papiote.

Şi are şi muzicã bunã.

Iar plânsul ca explozia în valuri, nechezat şi patetic, e dãtãtor de linişte, atâta cât pânã la urmãtorul.

“The Air I Breathe” – 2007/2008

the-air.jpg