De fiecare datã mã chinuiam s-o întind, deşi încãpeam bine mersi şi fãrã. Mama se oferã şi acuma sã mã ajute, fiindcã resorturile ei, sau dracu’ ştie cum se cheamã ele, nu mai ţin de pe vremea când încã eu ştiam cã ei ştiu cã îmi fac de cap. Mama se încãpãţâneazã sã o pãstreze. Pe vremea aia deasupra ei era un tablou cu un pescar în mijloc de noapte cu lunã, pe care l-am disecat pânã la dungile cele mai fine ale pânzei şi am vãzut nevãzute.
Fiindcã la noi acasã nu exista camerã de oaspeţi, cine era musafir musai trebuia sã doarmã cu mine. Şi am suferit multe sforãituri copil fiind, dar abia acum îmi dau seama cã bunicã-mea a dormit o singurã datã cu mine. Au extras-o cu multe eforturi din mediul ei, mama şi sorã-sa. A murit prea repede sã îmi dau seama dacã i-a plãcut sau nu, dar ţin minte adãpostitul meu în perete şi spaima cã o deranjez. Sforãia rãu de tot şi aproape când sã adorm de epuizare o aud: „Ce îţi place mai mult, vioara sau pianul?” Fiindcã spaima nerãspunsului era prea mare decât ciuda trezirii, i-am rãspuns cã pianul. A fost mulţumitã şi a început iar sã sforãie. A murit de ziua lu’ tata, când era curentul oprit.
Învãţãtorul din sat mi-a zis cã semãn cu ea şi aproape cã am fãcut pe mine de mândrã ce-am fost. A murit pe scãrile de la poartã, nu ştiu nici acuma de ce.
