Colţul din stânga sus era ideal pentru ele. Nici acuma nu ştiu de ce. De obicei de acolo mã aruncam în pat, fãrã sã ştie nimeni şi aşa am reuşit de altminteri sã îl stric. Soarele pentru ele bãtea altfel, cã se coceau ceva de groazã. Aveam noroc oricum când le luam, din magazin zic, era de la faţã cred, mã credeau copilu’ ploii şi nu fãceau scandal cã sãream constant câte doi oameni din coadã. Le luam în mãnunchi şi mã întorceam mândrã cu ele acasã, doar cã nu-mi vedea nimeni satisfacţia, asta din douã motive: ai mei erau de obicei la muncã şi lãsau banii pe frigider just in case, pentru dacã vine brânza sau şi mai şi…carnea, frate-meu era for ever in love de Mirela de la scara A, iar la ãia din faţa blocului nu prea puteam sã mã laud, fiindcã şi ei stãteau la aceeaşi coadã ca şi mine.
Deci cu bananele de Crãciun mama nu reuşea sã mã surprindã, chiar dacã eu uitam ca proasta cã între timp s-au copt.
Nici cu cadourile pe bune nu reuşea, fiindcã ţinea morţiş sã-mi ia ceva ce-mi doream, se chinuia şi întotdeauna traficanţii le aduceau când le picau lor bine, adicã înainte mult, aşa cã ea era nevoitã sã le ascundã, întotdeuna în aceleaşi locuri unde eu le puteam gãsi. Bucuria era imensã când scormoneam în vraful de aşternuturi, doar cã nu de Crãciun. Atunci cred cã mi-am dezvoltat un dram de hai sã nu-i zic prefãcãtorie…”diplomaţie”, na…. N-o bãnuiesc nici pe ea de prostie, cât sa nu creadã cã eu nu ştiam deja ce primesc. Slavã domnului cã le-am învãţat de atunci!
Într-un an însã n-am gãsit nimic. Atât de tare m-am speriat, cã am fãcut precum în filme, când întorc ãia casa cu curu-n sus. Şi tot degeaba.
Azi am simţit pe cerul gurii aceeaşi dezamãgire. Şi când o simţi, n-o poţi explica. E ca o pâclã pe limbã de care nu poţi scãpa, e ca maltratatul selfaddicted. Te uiţi la gresie şi-ţi zici: dacã n-ai fi atât de simetricã, m-aş arunca un pic în tine!
