yupiiii.gif

Era odatã un pãtrat. Se tot ţinea cu un cerc. Se ştiau atât de bine, cã niciunul nu ştia ce e celãlalt. Adicã se mai împotmoleau din când în când, în faţa blocului, când cercul o lua la goanã ca nebunul şi pãtratul nu ţinea pasul fiindcã se poticnea. Se oprea sã dea bineţe, asta era problema lui. Nu îi ştia, da’ el se oprea. Mai degrabã forţat de împrejurimi.

Azi aşa, mâine la fel, pânã când pe cerc îl apucã dracii:

- Bã, da’ tu mai stai mult de vorbã cu toţi înguştii?
- Pãi io nu-s aşa de închis ca tine…mã lovesc de oameni…cã-s colţuros
- Şi nu te doare când dai în ei?
- Nu când mã gândesc. Da’ am noroc, am capu’ în unghiuri, deci nu e des.
- Da, e adevãrat, mai greu cu toate colţurile alea… La mine e simplu, o iau de la capãt imediat.

Şi adevãrul e cã cercul şi-o cam lua în cap cu toatã lumea, hop şi el! Pânã într-o zi, când s-a trezit cã e colorat.

Câteodatã. E mare lucru sã poţi dezvolta idei doar din douã cuvinte într-o propoziţie. Eu trebuie sã mã lãţesc ca atunci când începi sã vopseşti tavanul din mijloc şi dupã douã pãmãtufuri d’alea sau cum dracu se cheamã…trafaleţi, aşa…sã-ţi dai seama cã ai obosit şi de fapt cui îi pasã.
Câteodatã, pe un traseu, îţi dai seama cã oamenii chiar nu te cunosc. Sã spunem cã tolerezi. Asta nu înseamnã musai cã eşti bun, cã eşti rupt din creştinism sau cã te-a nãscut muma în spiritul rãbdãrii indiene. Nici cã eşti prost, aşa cum mulţi au tendinţa sã-ţi dea peste ochi.
Câteodatã ţi-o iei în frezã. Nu o datã, nici de douã ori. Şi tu ştii cã nu se face, mãcar din politeţe. Da’ ţi-o iei în continuare şi gãseşti justificãri de fiecare datã, doar-doar se pupã cu explicaţia ta, doar-doar mai e loc de şansã.
Şi pentru cã între timp mai dispui şi de multe complexe, te întrebi ca vaca la pãscut dacã ai greşit. Cã dacã nu, mãcar sã ţi se silabiseascã, cã altfel nu pricepi, trebuie oricum sã rumegi.