Azi veneam agale înspre palatele mele vaste, ceva mai liniştitã decât ieri, sau poate doar mai obositã, cã naiba mai ştie care e diferenţa. Fiindcã îmi erau creierii absorbiţi de diverse, nu-mi dau seama cã brusc, la orele 6 înspre searã, sunt singurã pe ditai trotuarul din faţa MŢR. Cât e el de lung, ţipenie de om, nu alta! Io şi florile rogvaive din spaţiul verde. Mãi, al naibii! Ãştia filmeazã sau WTF? Şi zbang cu shortcut în industria filmului, pentru cã, vã spun sincer, strada arãta dintr-un film în care eroina în pragul sinuciderii are gânduri în cap şi pe o stradã pustie. (Aşa e scenariul.) Foarte frumoasã şi de poveste senzaţia, cu mine în centrul atenţiei copacilor.
Cu toate astea, mi s-a spulberat un pic viziunea artisticã taman când sã trec strada, fiindcã toatã suflarea jandarmeriei şi a poliţiei române era plasatã pe trotuarul dintre cele douã treceri de pietoni, acolo unde mi-am buşit piciorul în bancã sãptãmâna trecutã. Şi nu stãtea alandala suflarea, ci într-un fel de culoar.
Deci cum dracu’ sã mai scap de senzaţia de vedetã când a trebuit sã mã strecor printre douã şiruri de bãrbaţi în uniformã? Ziceţi şi voi, cã oameni suntem (mai ales femei), nu v-aţi fi simţit un pic ca diva pe front? Fiindcã mi se zâmbea din public şi fiindcã nu ştiu ce dracu m-a apucat, am intrat olecuţã în joc şi am dat din şolduri doar ca sã mi se flendure fusta mai bine, cu un pliu de zâmbet în colţul gurii. Am cãpãtat un salut cu chipiul şi fluierãturi prelungi, pânã când am ajuns pe trotuarul celãlalt, unde filmul se terminase.
Recunosc cã m-am simţit bine în ghiduşia asta şi cã uite dom’le, armata a fost cu mine şi m-a fãcut sã zâmbesc dupã câteva zile urâte ca muştarul. Deci mie îmi place de summit!
