Ştiam demult cã sunt persoanã importantã, deci nu m-a suprins cã taman când am plecat eu la aeroport au ridicat restricţiile oficiale de pe DN1, deci am mers ca vântul, am bãgat ţigãri la poartã pentru drum lung, m-am lãsat verificatã cu zâmbetul pe buze, fiindcã îmi pusesem deja briceagul la loc sigur, am citit ce a mai fãcut Garp cu mama lu’ Ralph şi hopa în avion cu mine!
Încep sã urãsc ruta asta, fiindcã sunt la al treilea drum şi tot cu turbulenţe de-mi sare sucul din pahar, futu-i mama mã-sii! Altminteri cãlãtorie plãcutã, cu loc la geam, evident, dar şi cu unul liber între mine şi ochelaristul corporatist de lângã, ceea ce n-a putut decâ sã mã bucure, deşi omul şi-a citit gazeta în limbi strãine în tihnã şi mi-a şi dat de pe jos castana care îmi cãzuse din buzunar. Da, cu un pic de nedumerire în ochi, da’ i-am mulţumit scurt pentru cã nu voiam sã depãn povestea cu ce-mi iau eu norocos la mine pe drum.
Era deja noapte când am ajuns la Viena şi a trebuit sã mã orientez rapid dupã un taxi când am ieşit din aeroport, adicã pe stânga, pentru cãpiaţi de creieri ca mine. Probabil cã puteam lua şi un autobuz, dar fiind singura în noapte mi-am zis cã e mai indicat aşa. Ochesc taxiurile, toate albe şi abia dupã aia vãd mare semnul cu neon „TAXI”. Trec de barierã şi vãd o tanti la volanul unei maşini. Mã reped înspre, da’ sunt opritã de un nene care pun pariu cã are ceva strãmoşi prin Ferentari din cauza tenului, care mã întreabã cu zâmbet de sub mustaţã: „Taxi, mademoiselle?” Opaaaa! Ãsta chiar o fi de-al nostru! „Yes, but not you!” I know I’m such a bitch sometimes, da’ omu’ nu prezenta încredere la ceas de noapte. Mã reped încã o datã la portiera şoferiţei, dar e închisã şi mã uit înãuntru sã-i fac semn sã deschidã, cã doar nu mã aştept sã-mi spunã „hotel Bosei? Nu, nu merg, nu e în drumul meu” Da’ tanti îmi face totuşi semn şi mã îndrumã, culmea, spre mustãcios. De unde deduc cã ãla e un fel de dispecer general şi îmi vine sã îmi înghit cuvintele de mai înainte, da’ tipul e în continuare zâmbãreţ şi îmi spune: „25”. „25 what?” „25 taxi”. WTF? Bããããããããããiiii! Îmi aratã iar pe tanti şi un tip de lângã el îmi traduce cã ãla e numãrul taxiului, deci acuma mã pot urca în el. Cãcat. N-am înţeles de ce trebuia sã fac asta, da’ mã urc şi p’aici ţi-e drumul spre Viena, cã e ceva de mers de la aeroport.
În taxi, pe drum, m-a cuprins brusc o stare de bine, mergeam în noapte cu o tanti care nu voia sã mã întrebe nimic, mã uitam pe geam şi mã simţeam liberã, spre un oraş pe care încã nu-l cunosc, singurã, fãrã sã ştiu unde e hotelul, fãrã sã ştiu ce fac mâine, cu un soi de nesiguranţã dãtãtoare de bine în oase.
Am ajuns la hotel şi abia aştept sã vinã dimineaţa ca sã o iau la picior pe unde apuc, fiindcã încã nu ştiu ce am sã fac şi unde am sã mã duc şi nici nu vreau sã ştiu. Şi îmi place de mor! Şi acuma beau un Zipfer Pils la 3,30 euro din minibar şi mã uit la o ochelaristã blondã care zice ceva pe limba ei, e şi Obama lângã, deci e de bine. Pe geam e noapte, dar vãd patru blocuri turn în depãrtare, pe unul dintre ele scrie mare cu albastru RHI şi cred cã Philips, da’ nu sunt sigurã, fiindcã tre’ sã-mi schimb ochelarii. Da’ vãd sigur o catedralã şi mult întuneric de la mine pânã ea.
Am o reproducere dupa Härtel în camerã, cu un teren de golf. Deci verde. Deci îmi pun castana sub pernã şi mã culc. Nani frumos, bãi!
