M-am trezit dupã un foarte binemeritat somn, în care am visat vrute şi nevrute, da’ mai mult ce nu-ţi aduci aminte dimineaţa când faci ochi. La mine a fost cu soare şi cu zgomote de stãncuţe, pe care nu le-am identificat încã, drept care am ţâşnit la geam sã vãd unde sunt şi pe luminã. În faţa geamului se întinde un teren de golf, da’ nu cum vedeam la televizor, ci mult mai simplu. Adicã e drept, cu nişte tãbliţe albastre pe care scrie distanţa, ca în filmele în care poliţistul se duce şi trage la ţintã, ceva de genul ãla.

Anyway, neinteresant, pentru cã io vreau cafea şi nici mãcar o pajişte verde nu e în stare sã mã mulţumeascã pânã nu-mi iau doza, aşa cã jos cu mine la mic dejun.

Mi-am mâncat doar furajul obişnuit, adicã lapte cu fulgi, pentru cã omleta n-avea gust şi era însoţitã de veşnicii lor cârnaţi – crenvuşti, pe care nu-i sufãr. În acelaşi castron erau şi nişte roşii puse pe plitã cu ceva brânzã pârlitã pe deasupra, da’ erau atât de acre, cã le-am lãsat încolo. Mi-am luat cafeaua în camerã, fiindcã e singurul loc în care pot fuma şi am dat drumul la internet, sã vãd dacã m-a bãgat cineva în seamã.

Aici e dupã cum urmeazã: detectezi multe reţele, te conectezi, da’ de fapt e un fals, pentru cã trebuie sã plãteşti. Ai douã variante: ori cartelã cu credit, ori plãteşti online, adicã ceea ce am fãcut eu, 6 EUR jumãtate de orã. A mers şi a mers frumuşel, îţi dau ei username şi parolã, toate bune şi frumoase, doar cã io nu-mi consumasem jumãtatea de orã şi mai apoi, când am vrut sã mã conectez iarã, ioc! Cicã nu erau bune informaţiile date de mine. Am înjurat olecuţã, deşi îmi dau seama cã am fost naiva şi fraierã, da’ ce sã-i faci? Vrei şi tu sã vezi dacã ţi se duce dorul de pe unde ai plecat.

Cum stãteam eu şi-mi savuram cafeaua altminteri foarte bunã, încep sã aud cu ritmicitate nişte zgomote sparte, venite de undeva de afarã. Înşiruiţi ca la şcoalã, 7 oameni dau într-o bilã. Pe rând, cu crose, fiecare în a lui. Au o gãleatã galbenã de unde scot mingile, le aşeazã frumos pe iarbã şi zbang! cu crosa în ele. Nu e nici pe departe ca la televizor. Ãştia reuşesc sã arunce mingea în cele mai fericite cazuri. Cel mai des însã, dau cu pãmântul în sus, dau cu crosa pe lângã, se flexeazã, se îndoaie, rotesc mâna cu crosa în ea cum fãceam noi în tabãrã la înviorarea de dimineaţã. Bun, hai sã vãd ce se întâmplã când se terminã mingile din gãleatã. Asta ca sã nu mai spun cã tot terenul, de pe la 75 de metri încolo, e plin de mingi care de la geam se vãd ca nişte puncte albe presãrate pe toatã verdeaţa aia. Dom’le, nimic. Adicã sunt cuminţi, ca la şcoalã. Au terminat mingile, asta dupã nici un sfert de orã, îşi împacheteazã bocceloaia şi pleacã, nu merg sã le adunce pe alea aruncate deja.

Tre’ sã recunosc cã am rãmas nedumeritã. Adicã oamenii ãştia vin şi aruncã un sfert de orã o gãleatã de mingi, cele mai multe ratate, îşi murdãresc ca dracu crosele de la tot pãmântul ãla azvârlit în sus şi dupã aia pleacã. Pãi unde e satisfacţia? Sau e moft? Ar fi fost mult mai interesant sã le arunce şi sã fie cineva pe teren care sã încerce sã le prindã pe toate. Aşa…m-am plictisit, deci îmi iau rucsacul şi mã duc. Pa!

Dânsul le zice mult mai bine decât mine. Enjoy!