Acolo mi-am dat seama.
Deşi zgomotele erau înfundate, auzeam clar porumbeii rotindu-mi în jur, în sângele lor.

Cu teamã am întins mâna pe care mai aveam încã o tulpinã croşetatã şi, speriatã dar şi cu poftã, am atins unul din ei. Era aproape închegat şi negru, dar cu scrâşnete de roşu, o patã pe deget pe care am dus-o la gurã şi am înghiţit-o. Ceilalţi se potoliserã deja cu ameţeala aia înşiroindã şi acum zãceau sprijinindu-se în gâtul fãrã cap, cu cozile în sus.

Am simţit satisfacţia în rânjetul pe care mi l-am vãzut apoi, în apa bolnavã. Pe toatã gura, ca şi când cineva îşi înfipsese acolo pumnul.

Apoi m-am ridicat sã admir masacrul şi încet, desprinzând una câte una toate amintirile, m-am despuiat de piele. Aveam carnea rozã şi crudã şi oasele verzi. Mi-a fost teamã sã ies, pentru cã degetele de la picioare scrâşneau, dar dupã primul pas am vãzut cã învãţ iar….sã totul.
Şi cu ţipãt ascuns de teama bucuriei, mi-am dat seama cã am sã mai adorm.

Ha!