Mai întâi în tălpi, îţi amorţesc. Apoi timp să-ţi bântuie prin creieri tot felul de gânduri cu imagine. Oboseala. Care ţi se prelinge ca un sânge în salonul de transfuzii…negru şi pâclos. Sărat. Plin de clei de amintiri. Şi pentru că vrei să ştergi din încăpăţânare, te chinui băltind într-o mocirlă din care scoţi capul de fiecare dată cu zâmbetul pe buze. Crezând că scapi. Şi de fapt te dai mare şi de fapt te bizui că nimeni nu vede şi că poţi ascunde…ce? o laie….aş ucide un om…i-aş ţine în mână palma deschisă şi i-aş ghici cu briceagul toată viaţa până când nu m-aş mulţumi şi i-aş spune ce va să vină în talpă. Dacă o tai, sare sângele cât colo. M-aş simţi împlinită cu toată împroşcarea aia şchiopătândă. Aş linge şi aş înghiţi toate scursurile îmbobocite.
Aş vrea să dorm.
