antichrist

Recunosc că aveam emoţii mari cu filmul ăsta, iar Cannes-ul nu m-a ajutat deloc, confirmîndu-le. M-am aşezat pe scaun din timp, am pufăit ţigări şi am încercat să aştept cuminte ororile de care s-a tot vorbit, pentru că numai despre asta s-a tot vorbit. Văzusem cu o seară înainte două filme groaznice, „FilmFobia” şi „Martiri”, aşa că eram pregătită moral pentru sînge pe pereţi şi mutilări de organe.

Nu cred că sunt în stare să explic prologul, pentru că am rămas mută şi înţepenită pe scaun. Fulgii îmi intrau în creier şi-mi ziceau că e linişte, copilul căzut în gol că nu e, iar partida de amor a părinţilor că e frumos şi real. Nu cu izbituri, nu cu forţări, nu cu simboluri băgate cu lopata, ci calm, frumos, ireal de liniştit. E cel mai frumos început de film pe care l-am văzut vreodată şi nu exagerez şi nu mă miră, pentru că von Trier m-a convins demult că ororile şi caracterele umane murdare trebuie descrise pe îndelete şi nu doar violent.

Nu ştii cu cine să ţii. Eşti ca un copil în mijlocul divorţului, cînd îi dai dreptate mamei, cînd tatălui. Cu litere mici, pentru că personajele din film nu au nume, sunt ea şi el, doi părinţi puşi în faţa unor drame. Amîndoi trebuie să treacă prin şi de durerile care îi omoară de vii, încet şi cu răni reale. Că fiecare o face altfel, asta e altceva. Ea – vulcanic, cu trăiri şi spaime acute, reale, din lumi care se amestecă şi care ajung să o transforme în simbolul binelui şi al renaşterii prin suferinţă. El – raţional, sistematic, cu schiţe pe hîrtie şi cu speranţa vindecării la dublu prin exorcizare, ireal de calm şi potolit, chiar şi cînd se trezeşte cu organele feştelite de o buturugă.

E ca o poveste cu zînă posedată şi cu făt frumos cu un singur ţel în viaţă, să o vindece. E ca la începutul lumii, cu grădina raiului / iadului, ei doi, fiinţe înzestrate cu diverse puteri şi natură dezlănţuită. Nu vorbesc în dodii şi nici nu exagerez, pentru că toată povestea e filmată ca un basm, pentru că lumile se amestecă şi nu ştii dacă eşti într-un coşmar sau dacă crezi, pentru că sfîrşitul nu te lămureşte cine ce a învins.

Nici prin cap nu-mi trece să dau apă la moară celor care au avut de comentat împotriva violenţei din film şi credeţi-mă pe cuvînt că nici nu se pune. Tot aşa, nu vreau să vorbesc despre actori şi nici despre regizor. Spun doar că e cel mai frumos film pe care l-am văzut pînă acum şi că data viitoare cînd o să mă uit la el vreau să nu fie şi alţii, pentru că dacă la filmul asta ai parte de public prost şi infantil, atunci degeaba.

Încercaţi pe pielea voastră în seara asta, la MŢR, de la ora 7. Dacă nu plouă. Şi dacă nu mergeţi la concert.