Fără grabă şi din aducerea aminte a celor aproape 40 de filme văzute. Alfabetic, pe scurt şi fără (sper) mari suferinţe emoticoase, dar şi fără zisu’ poveştii, că pentru asta sunt alte pagini.
Aşadar:
Un film cu oameni frumoşi, aleşi după look. De la părinţii celor doi fraţi membri ai unei trupe de punk, până la colegii şi iubita cu pistrui. Credibil şi corect, cu reacţii de copii de 16-18 ani, care se îndrăgostesc timid şi apoi sfâşesc relaţiile vulcanic, cu versuri de cântece de revoluţie adolescentină şi chiar solidară cu mişcarea poloneză din anii ’80. Mi-a făcut multe pofte filmul ăsta, de la blondul rebel până la pistruiată, de la statul la taclale pe malul mării până la buruienile conlocuitoare şi mi-a adus aminte de visări adolescentine, cu trupe care vor schimba lumea.
De la discursul lui Chirilov de dinainte de film am fost curioasă de ce seamănă sau sensibilizează mulţi 
transilvăneni. S-a rezolvat repede, cine vrea să găsească Roşia Montană, o va găsi oriunde, chiar şi în Peru. Şi fără trăirile carpatine care mă lasă indiferentă dacă se manifestă aşa, ar fi putut să mă ţină pe scaun filmul, pentru că Peru. N-a fost aşa şi am ieşit de la film. M-am săturat de preţiozitatea filmelor cu cauză şi cu poveşti de adormit copii, mai ales când trec limita patetismului. Cu simboluri aiuristice de la începutul filmului (vezi trecerea de la un Iraq cu drame şi morţi la un Peru pe cale de orbire), cu evidentele relaţii pline de sfârşeli lăuntrice şi chiar de tot, m-a lămurit cam pe la jumătate şi m-a făcut să beau una din berile de nervi.
Tot la recomandarea lui Chirilov am fost să văd şi filmul ăsta, la a doua proiecţie, pentru că prima nu s-a ţinut din motive care-mi scapă. Ceva cu un proiector vechi de la Cinema Arta care nu putea să dea un format HD, dar pe care l-a dat în cele din urmă. Whatever. Filmul are trei părţi şi tot atâtea ore, dar e frustant de aluziv şi intelectual misterios. Cu toate astea, a reuşit să mă aţipească la o singură scenă, poate şi pentru că nu se întâmpla nimic, doar o poveste spusă. Imagine curată şi frumoasă, aş îndrăzni chiar asiatică, iar pe actorul principal l-aş lua acasă şi m-aş uita la el. În orice caz, am ieşit de la film frustrată că n-am citit nimic din ce orice om normal citeşte, adică un Dostoevsky, ceva.
Un film pe care l-am înjurat de la bun început, ca o chioară ce mă simt. E trei sferturi în întuneric şi labirintian, şi nu zic asta că mă dau metaforele afară din casă. Chiar aşa e, se întîmplă într-un adăpost imens prin care te aleargă camera în urmărirea diferitelor personaje. Doar că e viteză, ameţeală, fîşii prin care te strecori dintr-o casă în alta şi din care ieşi răsuflând uşurat la malul mării. Un film pe care nu l-am mai înjurat la final, pentru că eram complet năucă de starea pe care mi-a dat-o, final în care mi-am dat seama că totul avea un scop. Nici nu ştii ce dă năvală mai întâi, starea de greaţă provocată de ameţeală, surzenia provocată de zgomotole neordonate, amplificate pe alocuri de pasaje de discurs malefic ce răsună din vreun radio deschis nici nu te interesează unde. Sau sila şi neputinţa că ce se întâmplă în film nu e doar în film. Îl recomand ca aproape o fană.
(va urma)
