Iubesc Bucureştiul în multe feluri, pe care însã nu le voi povesti acum. Aşadar, nu am sã mã satur niciodatã de ceea ce zic alţii despre el, mai ales dacã au de zis de dinainte de venirea mea aici.
Aveam sã-mi aflu surprinderea cã gasesc un ghid al Bucureştiului în cartea scrisã de Gheorghe Florescu. Un Bucureşti despre care mai aflu poveşti din copilãrie de la prietenii mei care s-au nãscut aici, Bucureşti pe care l-am râvnit mult când eu eram copil, fiindcã „acolo se gãseau” şi de acolo îmi mai trimitea mãtuşa când şi când lucruri care mã fãceau staroste timp de maxim o sãptãmânã în faţa blocului.
Când încep o carte mã aştept la ceva de dinainte, influenţatã ori de titlu, ori de poveştile despre ea, ori de primele pagini. Acum însã am pornit cu stângul, pentru cã la mai mult de primele pagini încã nu înţelegeam încotro mã duce. E ori un jurnal, ori o amintire?
Treptat însã, intratã în tãvãlugul oamenilor din viaţa lui, m-am lãsat pradã istoriei aşa cum nu mi-a fost povestitã de nimeni pânã acum. Case, familii, obiceiuri, apartanenţe, poveşti despre locuri pe lângã care am trecut uneori aproape zilnic, tragedii şi naşteri.
Gheorghe Florescu e un mare tãlmãcitor al multora din misterele copilãriei şi adolescenţei mele, povestite simplu şi fãrã pretenţii.
Parcã tot timpul ãsta aş fi stat pe malurile Dunãrii, în Brãila, unde un negustor de cafea, grec, mi-a spus povestea lui. Totul se întâmpla acum multã vreme. El, un bãtrân în straie negustoreşti, lent în mişcãri şi cu buzunarele pline de dulciuri. Eu, un copil molfãitor de boabe de cafea pe ascuns, îndrãgostitã de el fiindcã era plin de ghicitori şi zicale cu tâlc, pe care nu le auzisem niciodatã. Era confesiunea lui, cu rele şi cu bune, cu lãudãroşenii şi cu capul plecat în faţa greşelilor trecute.
Apoi s-a ridicat, s-a sprijinit în baston, şi-a ridicat poalele cât sã facã primii paşi şi s-a îndepãrtat încet, în înserare. Era un vrãjitor al cafelei.
