carti


mch_coffee

Iubesc Bucureştiul în multe feluri, pe care însã nu le voi povesti acum. Aşadar, nu am sã mã satur niciodatã de ceea ce zic alţii despre el, mai ales dacã au de zis de dinainte de venirea mea aici.

Aveam sã-mi aflu surprinderea cã gasesc un ghid al Bucureştiului în cartea scrisã de Gheorghe Florescu. Un Bucureşti despre care mai aflu poveşti din copilãrie de la prietenii mei care s-au nãscut aici, Bucureşti pe care l-am râvnit mult când eu eram copil, fiindcã „acolo se gãseau” şi de acolo îmi mai trimitea mãtuşa când şi când lucruri care mã fãceau staroste timp de maxim o sãptãmânã în faţa blocului.

Când încep o carte mã aştept la ceva de dinainte, influenţatã ori de titlu, ori de poveştile despre ea, ori de primele pagini. Acum însã am pornit cu stângul, pentru cã la mai mult de primele pagini încã nu înţelegeam încotro mã duce. E ori un jurnal, ori o amintire?

Treptat însã, intratã în tãvãlugul oamenilor din viaţa lui, m-am lãsat pradã istoriei aşa cum nu mi-a fost povestitã de nimeni pânã acum. Case, familii, obiceiuri, apartanenţe, poveşti despre locuri pe lângã care am trecut uneori aproape zilnic, tragedii şi naşteri.

Gheorghe Florescu e un mare tãlmãcitor al multora din misterele copilãriei şi adolescenţei mele, povestite simplu şi fãrã pretenţii.

Parcã tot timpul ãsta aş fi stat pe malurile Dunãrii, în Brãila, unde un negustor de cafea, grec, mi-a spus povestea lui. Totul se întâmpla acum multã vreme. El, un bãtrân în straie negustoreşti, lent în mişcãri şi cu buzunarele pline de dulciuri. Eu, un copil molfãitor de boabe de cafea pe ascuns, îndrãgostitã de el fiindcã era plin de ghicitori şi zicale cu tâlc, pe care nu le auzisem niciodatã. Era confesiunea lui, cu rele şi cu bune, cu lãudãroşenii şi cu capul plecat în faţa greşelilor trecute.

Apoi s-a ridicat, s-a sprijinit în baston, şi-a ridicat poalele cât sã facã primii paşi şi s-a îndepãrtat încet, în înserare. Era un vrãjitor al cafelei.

Golul îl am de fiecare datã dupã ce se terminã, dar acum s-a lãsat o linişte de-mi vine sã strâng toţi oamenii laolaltã, sã vãd dacã mai pot vorbi.
Am urât-o şi am iubit-o deopotrivã. Am renunţat la ea de câteva ori, dar mi-am dat seama cã eram dependentã de tocmai regãsirea ei.
Dupã şaptesute şi ceva de pagini sunt mulţumitã cã s-a terminat, dar aş vrea sã mã ghemuiesc şi sã neg cã am citit-o vreodatã.

„În lumea vãzutã de Garp suntem obligaţi sã ţinem minte totul”.

ecstasy.jpg

Totul începe normal. O viaţã de om prinsã într-un moment, un om obişnuit, care nu s-a remarcat cu nimic pânã acum şi care, evident, se întâmplã sã fie în locul şi momentul nepotrivite şi, mai ales, sã cunoascã persoana nepotrivitã, care îi va schimba complet viaţa, distrugându-i-o. Sau?

Totul începe normal. O viaţã de om prinsã într-un moment, un om obişnuit, care nu s-a remarcat cu nimic pânã acum şi care, evident, se întâmplã sã fie în locul şi momentul potrivite şi, mai ales, sã cunoascã persoana potrivitã, care îi va schimba complet viaţa, eliberându-i-o. Sau?

Cine nu a citit Ryu Murakami pânã acum

Cine are bolul de vomã în gât când vede sânge

Cine strâmbã din nas îngreţoşat de goliciunea expusã în cele mai perverse moduri

sã facã bine şi nici sã nu se apuce de carte. Sau?

Nu e nimic vesel şi înãlţãtor la el. Niciodatã n-a fost, în toate cãrţile pe care am reuşit sã pun mâna. Îţi aratã mizeria umanã, extremele neimpuse ale unor limite, încleştarea urâtului şi migrenele scârbei. Paradoxal însã, o face atât de bine, cã treptat-treptat ajungi sã crezi cã urâtul e cel mai frumos, cã te eliberezi înjosindu-te şi ajungi sã ţii cu eroul cãrţii, naiv şi îndrãgostit, îngenuncheat şi dependent, sã tot aştepţi şi sã speri cã se va rupe de toatã mizeria în care se aflã, dar îi dai crezare când spune cã abia acum simte cã trãieşte. Dorind şi visând şi trãind pentru a-i linge tocurile unei femei şi pentru a-i mânca excrementele.

Totul e un coşmar, nu ştii nici când începe, nici dacã se terminã. El te avertizeazã, sãracul. Dar e frumos de urât şi eşti vrãjit. Nu ştii ce e realitate, poveştile se pierd una în alta, nu ţii şirul personajelor, vrei sã arunci cartea în cele mai crunte focuri şi sã citeşti „Urzica” sau mondenitãţile caţavencilor. Dar intri în jocul ãsta nebun, de urmãrire a distrugerii unui om, pentru cã nu e(şti) tu.

Mi-am dat seama de perversitatea cãrţii abia mai târziu, prinsã demult în capcana poveştii foarte în detaliu a unui cuplu de sadici în cãutare continuã de victime. De fapt nici nu e vorba despre asta. De fapt nici despre droguri, care sunt şi ele descrise ca într-un manual de utilizare. De fapt nici despre femei frumoase şi nici despre un bãrbat, singurul, Maestrul, care dominã tot ce prinde.

De fapt, nici acuma nu ştiu sigur despre ce e cartea asta de fapt. Sau?

Ca sã nu vã alarmaţi doamne fereşte de posibila mea stare de lipsã, vã anunţ de pe acuma cã mã uit la „Naşul” şi citesc „Ecstasy” a lu’ Murakami ãla micu. Din aceastã combinaţie nereuşitã nu ştiu ce va rezulta, dar mi-e groazã. Poate cã voi reveni cu nişte impresii. Poate nu. Pânã una-alta, cred cã ce mi se întâmplã e cam aşa:

Perverşi dom’le japonezii ãştia! Oare cu ecstasy? A! Şi pentru cã toatã lumea a vãzut filmul, mai puţin eu, recomand totuşi cu cãldurã cartea amatorilor de SM.

cooking_up_readingcover.jpg

Pãi se poate aşa ceva? Draga de cropcircles îmi dãdu leapşa cu’ ceva vreme în urmã şi io abia azi am aflat, fiindcã: unu la mânã, abia am descoperit şi eu secţiunea „incoming links” de la mine de pe blog şi doi la mânã, mult mai plauzibil din punctul meu de vedere, la mine acasã se zice „lena”, nu „leapşa”. Asta ca sã îmi mai scot din roşeaţa din obraji.

Deci leapşa cu ultima carte cititã şi ultima neterminatã…m-am înroşit la loc. Pãi aşa cum ziceam într-un post precedent, sunt o putoare de nedescris de vreo douã luni, n-am mai pus mâna pe o carte de când…nu ştiu, n-am avut chef. Da’ praful de pe ele îl şterg şi din când în când, le mai şi miros. Şi le aşez frumos în bibliotecã. (Episodul de asearã din Seinfeld, citez din memorie: dacã aş avea un bãnuţ pentru fiecare carte cititã din biblioteca mea, aş muri de foame).

E prea multã vreme de când n-am mai citit şi ultimele cãrţi le-am comentat pe rãposatul City Limits. Cu îngãduinţa dvs., n-am sã povestesc aşadar despre cãrţile din leapşã, fiindcã memoria mea e afectatã de lipsa de tutun (zic şi eu, e afectatã fiindcã aşa vrea ea).

Am sã vã spun în schimb cã îmi place sã cumpãr cãrţi şi fac asta dupã nişte criterii bine stabilite: rar dupã recomandãri, fiindcã o carte e intimã şi intimul meu nu poate fi la fel cu intimul altuia. Adeseori dupã intuiţie, aşa am descoperit autori dragi mie ca Ryu Murakami (mã face întotdeauna sã plâng) şi Tom Sharpe (mã face sã râd în hohote). De cele mai multe ori fiindcã sunt maniacã, vreau ultimul album echivalent literar al oricãrui scriitor pe care-l iubesc şi aici am mulţi de menţionat, fiindcã eu sunt dupã cum bate vântul şi vântul poate sã fie rece, cald, umed sau uscat: John Steinbeck e nebun de frumos, Mario Vargas Llosa pentru cã îmi aduce aminte totdeauna de acasã, Neagu Djuvara, pentru cã mã învaţã istorie punându-mã sã citesc poveşti, Lucian Boia pentru cã îmi dã cu adevãrul în cap despre iubita mea dragã ţarã, Daniel Pennac, Jonathan Coe, Salinger for ever, Boris Vian, Bret Easton Ellis, Jeffrey Eugenides. Mã opresc, pentru cã altfel o sã mã dau mare, dacã nu cumva am fãcut-o.

Promit însã cã voi scrie despre prima carte pe care o voi citi dar, cunoscându-mã, va fi probabil la anu’, aşa cã vã dau liber sã faceţi ce vreţi pânã atunci, evetual citiţi o carte – douã, ca sã nu ajungeţi ca mine.

Fiindcã n-am respectat regula jocului, n-o sã-l dau mai departe, cã poate au şi alţii lene în oase şi cine vrea sã scrie, sã scrie şi sã ne dea peste ochi cu lenea noastrã cu tot!