Avion, cu motooor, ia-mă dracului în zboooor!

Tre’ să fii tare prost să-ţi planifici 3 zboruri în jumate de zi şi să fii şi liniştit că le vei prinde pe toate.

Aveam primul zbor la 4 şi 5 minute, companie Malev, destinaţia Budapesta. Sun la Leone, fiindcă afară e naşpa şi am bagaj, deci nu mă duc cu expresul.

- Bună ziua! Mai faceţi curse la Otopeni?
- Acum?
- Nu, doamnă, în general. Ştiam că nu vă mai lasă la Otopeni.
- A, da. Doar pînă la ceas.
- Păi şi ceasul unde e?
- La aeroport! Ştiţi ce, dacă nu vreţi să mergeţi, vă rog să-mi spuneţi.

N-am vrut să merg.

La Fly mi-au răspuns, dau comanda, ies în stradă şi şoferul trece în zbor pe lîngă mine şi se tot duce. Sun. Întoarce şi se scuză. Îmi zice că tot Băsescu iese preşedinte, că el a prezis şi data trecută. Că Băsescu nu e nesimţit ca ceilalţi (sic!) şi că nu jigneşte (double sic!).

Cobor, aprind o ţigară şi îmi dau seama că m-a adus ca vîntul, că mai am de aşteptat o grămadă. Sun acasă să zic că plec, dar aflu că de ce n-am sunat rudele de Mihai şi Gavril, că uit întotdeauna şi că trebuie să mi se găsească tot timpul explicaţii. Da’ chiar am uitat, futu-i! Nu că am uitat, nici măcar nu m-am gîndit la posibilitatea de Mihail şi Gavril.

Urc în avion. În maghiară, în engleză şi în română fără acorduri mi se prezintă instrucţiunile de utilizare în caz de prăbuşire sau nem oxigen, pe care nu ştiu dacă îţi mai arde să le aplici anyway în caz de te duci dracu’. Instrucţiunile pe ecrane, nu pe viu. Era cam greu live, fiindcă una dintre stewardese arată ca tipa de la FatFighters din Little Britain, iar cealaltă e un tip. Ne servesc cu suc de portocale la cutie cu pai încorporat şi napolitană. Nu mă plîng, că stau la geam.

La Budapesta, dă-i şi fugi spre poarta cu avionul următor, că am doar juma’ de oră. Piloţii de pe avionul pînă aici erau nişte slovaci ardeleni, că ne-au întîrziat vreo 15 minute, aşa că alerg prin aeroport la mama naibii să găsesc poarta cu Copenhaga. Frateleeeee meu! Păi măcar la noi au pus şi ei nişte mai multe scaune. Poarta 31 era îmbibată cu lume în picioare, înghesuită între un duty free strategic cu răcoritoare şi salamuri şi poarta spre Amsterdam, care arăta la fel, dar ceva mai agitată decît noi ăştia, danezii . Căldură ca la balamuc, dă de pe tine dacă poţi, că n-ai unde ţine. După ce fugisem ca descreierata să prind avionul, mi-ar fi prins bine să stau olecuţă jos, da’ nem spaţiu. Aşa că m-am odihnit la budă.

Cursa Budapesta – Copenhaga a fost mai darnică decît Bucureşti – Budapesta, de data asta am primit o chiflă în ţiplă cu o frunză de salată şi ceva a brînză.
La Copenhaga aterizez cu şi mai mulţi draci, fiindcă de data asta întîrzierea e de 20 minute, iar eu am 45 minute să urc în celălalt avion, timp în care să recuperez şi bagaj. Bun, pe kilometrul de culoar pînă la bagaje îmi bag şi îmi scot, mă grăbesc cît pot, alerg pe trotuarul ăla care se mişcă singur, ajung la bagaje ca să aflu de pe monitor că mai tre’ să aştept fix 18 minute (!!!) pînă vine geanta mea.

Derutată de exactitatea anunţului, mă prăbuşesc pe un scaun şi aştept. Ei da, după 18 minute se porneşte şi banda şi recuperez rotiţele activate spre celălalt avion. Fug şi iară fug, depăşesc cafenele şi bufete, eşarfe în standuri (sau nu), înjur şi ajung la panoul care să-mi arate unde naiba e cursa mea.

Opaaa! Nu e. Am un moment de pierzanie, cînd uit brusc în ce oraş trebuie să ajung, Aalbrog sau Aarhus, dar, în orice caz, nu e. Mă uit pe bilet, el se uită la mine. OK. Dudă ce eşti, îmi zic, eşti în terminalul 2 şi avionul tău e în 1. Alerg după o săgeată care îmi arată drumul pînă în afara aeroportului, lîngă un tren. Bun, deci am alergat prea tare şi trebuie să mă întorc. Cobor scările, nu-mi aduc aminte să le fi urcat, mă uit iar la săgeată. Terminalul 1 e într-adevăr în direcţia în care mă dusesem prima oară, dar ceva e greşit. Cătinel şi cu concentrare, Dana. Urc iar scările. Pînă să ajung la trenul încă în staţie, văd pe un alt afişaj că tre’ să iau un free bus to terminal 1. Oare în Danemarca bus e totuna cu tren? Mă îndoiesc. Futu-i!!! Nici nu îndrăznesc să mă uit la ceas, că mi se face rău şi oricum n-am timp. Mai bine scot telefonul.

- Hi! I need to take a bus to terminal 1 and I tried that 2 times, but I ended up in front of a train. Could you help me? (toată asta pe fast forward)
- Where are you?
- Ah….what do you mean?
- Dana, please look around and tell me what you see.
- Some stairs and a train. (What?!)
- No help. Ask someone.
- There’s no one.
- Ask the information office.
- Shit! The information office is a big pannel with some digits on, so…
- Go back!
- OK. Where? By the way, what happens if I lose the plane?
- You won’t!!!
- (OK, take it easy!) Would it be so bad if I spent the night in Copenhagen?
- Yesssss!!!

Bun, văd în final că mai e o ieşire, nu aia de la etaj. Descopăr şi staţia de free bus, mă aşez cuminte în ploaie şi aştept. Deja mă liniştesc, aprind o ţigară şi începe să mi se rupă. Nu e normal să te agiţi în halul ăsta într-un loc plin de străini, noaptea, fără un ban în buzunar. Ce naiba poa’ să se întîmple?

În staţie mai vine un grup de puştani. Unul e încălţat în sandale şi n-apuc să mă mir prea tare, pentru că între timp văd un flyer agăţat de rucsacul lui cu numele oraşului unde trebuie să ajung, aşa că îmi fac curaj că nu sînt singura întîziată. Uraaaa!

Bun. Ajung la terminalul 1, care e numai pentru zboruri locale şi dau buzna la check in, văd că lumea nu-mi zice nimic că aş pierde avionul, aşa că o iau domol, crezînd că terminalul ăsta e un fel de Băneasa, de-l rezolvi în 5 minute. Mare greşeală! Pe primul culoar un afişaj îmi spune cîte minute mai am de mers pînă la poarta mea, adică 8. What? Dă-i şi fugi iar. Fug şi fug, fuck şi fuck, linişte şi nimeni. Iară fug pînă aproape să cad în nas.

„Miss Daniela Bo….” is invited immediately to gate no….”

Oi fi eu?

Alerg.

Îmi cade geaca şi laptopul e prea greu. Piciorul stîng mă doare deja să-l arunc, dar îmi spun în gînd că şi Nadal a jucat un meci întreg accidentat, unde-l mai pui pe Verdasco, cu rană deschisă, deci şi eu pot.

„Miss Daniela whatever…..”

Fuck off! Nu e ca şi cînd îmi beau creierii prin aeroport.

Da. Scot telefonul. SMS: „:D. See you in Aalborg!”

 

Cu Jidvei înainte, marş!

Masa de seară în deplasare cu munca presupune relaxare şi satisfacerea unei nevoi fireşti, eventual cu o pulpă de pui la grătar, dar nu e aşa. Pentru că, de cele mai multe ori, masa de seara e în continuare muncă prin întreţinerea musafirului.
Eu şi doi danezi la o crîşmă din Satu Mare, singurii clienţi într-un beci ornat cu cepe şi usturoi, mileuri maramureşene şi două plasme imense. Una pe Realitatea TV, cealaltă pe ceva Discovery. Ne aşezăm stingheri la una din mesele de pe margine, de fapt nişte bănci pe sistem crîşmă americană de steak şi cartofi.
După pauza firească de consultare a meniului care şi pentru mine e greu de înţeles pentru că e arhaic şi plin de versuri de rahat (unde naiba au dispărut meniurile simple, cartofi cu pulpă la grătar şi salată de varză?) şi

Citeşte tot…

 

Creştina-m-aş şi n-am cui!

Am fost plecată o vreme din ţară şi m-am bucurat. M-am întors şi lucrurile s-au reaşezat în realitatea nu numai televizată, dar şi în cea de zi cu zi, anormală pentru un om ieşit de aici şi dus pe alte meleaguri.

Cînd am plecat începuse deja să mi se facă silă de mămăliga dată în clocot, dar nefiartă bine din politica bucureşteană. Cînd m-am întors, am găsit-o prinsă de ceaun, neagră şi urît mirositoare.

Credeam că una dintre libertăţile individuale e să îţi alegi sau nu religia, credinţa neputînd fi dictată…

citeşte tot articolul

 

Olecuţă şi gata!

Mai am un pic şi vin acasă. Uraaaa!

Am văzut Bratislava şi Budapesta, mai am de bifat iar Praga şi apoi, pe cai, voinicule, Calea Moşilor şi gata, poposim o vreme, că om fi şi noi naibii obo de atîta alergătură.

Sînt olecuţă tristă, e ultima zi şi a început să plouă la Viena, sper ca doamna Pragă să arate mîine mai încăpătoare pentru inima mea. Şi mai e şi că da, m-am obişnuit aici şi-mi place liniştea şi toate frumos rînduite, cele trei pisici din curte şi lăcusta verde din trandafirul roşu, bălăcitul în lac şi berea de fiecare dată alta.

Mi-e dor însă de ungur şi abia aştept să mi se culcuşească, dar mi-e dor şi de culcuşitul personal acolo unde îi e locul.

Mi se şopteşte că e masa gata şi că vinul local destupat, aşa că povestesc sau nu al’dată.

Vin acasăăăăă!

 

Azuga, de sărbătoarea noastră

Am început prost, că am căutat să mîncăm o ciorbă de ne-am împotmolit tot în punctul de plecare, DN1, Hotel Azuga, 70 RON cazarea.

Ciorbă mîncată, mai mult zeamă decît vacă, dar am păşit voioşi înspre cramele Rhein care ne adăposteau, unde am făcut joncţiunea cu restul găştii numeroase şi deloc tristă, că aveam de sărbătorit. Crame frumoase cu aer de demult, de pe vremea cînd acolo se făcea şampanie. Acum e pensiune cu camere de stat în ele, muzeu, vin de toate felurile şi mult bun simţ de la angajaţi. Plus, surpriză ce mi-a mers direct la inimă, 5 Husky urlători şi unul indiferent, în spate la Deer’s Room. Care, cînd nu e amenajată pentru ocazii speciale, după cum aveam să constat duminică dimineaţă, e ca la mama acasă, mai puţin fotografiile cu Regele Mihai pe poliţă.

Cu alte cuvinte, m-am simţit excelent uichendul ăsta. Am şi uitat de ploaia care devenise deja de-a casei, deşi toată lumea a avut cuvinte de laudă la adresa ei la un moment dat. Şi cred, la adresa mea, că m-au lăsat nervii din pricina ei de aproximativ două ori. Anyway, sărbătoare mare şi cu folos, că doi prieteni au făcut ce-au făcut şi bine că. Insist, şi pe această cale, cu urarea de “Be Your London Every Day!”, că altfel vă bat de vă merg fulgii.

În orice caz, mai vreau. Poate vin şi poze la dosar, că poate nu mă credeţi (pe facebook, dragilor, că acolo le e şezutul). Acuma însă mi-e lene şi mă refac.

 

Nino Nino!

De fiecare dată când trece ceva cu sirenă pe stradă lumea se opreşte din gândit, din mers, din ascultat muzică şi întoarce capul. De ce?

Mă scoate din minţi paralizia asta a, dacă vreţi, unei anormalităţi. Paralizia generală, cauzată fie de teamă, fie de curiozitatea macabră a trecătorilor, captivaţi, la fel de tare, de orice accident de maşină. Parcă şi văd saliva curgând din colţul gurii, grijile prefăcute ale babelor şi ieşirea bruscă din amorţeală a geamurilor din vecinătate.

Îmi aduc aminte de Londra, unde ambulanţele treceau mai des decât bicicliştii, unde elicopterele te asurzeau când îţi era lumea mai dragă şi unde, totuşi, lucrurile astea erau normale.

Cine va înţelege că îmi doresc frecvenţa lor şi aici, se înşeală. Nu zic decât că, la un moment dat, va trebui să trecem peste parşivitatea şi curiozitatea moştenite sau nu.

 

De ce suge CFR-ul

Păi pentru că:

- de astă iarnă trenurile au un orar de sosire numai de ele ştiut, poate nici măcar. În trei direcţii diferite, tot atâtea întârzieri. Eu cred că nu interesează pe nimeni, pentru că altminteri trebuia să se sesizeze careva până acum, dar pe mine mă. Mă aştept să ajung la ora 10:33, pentru că la 12:42 am avion şi chiar vreau să mă urc în el. Dacă trenul ajunge la 11:10, nu mai reuşesc şi nici nu pot să depun plângere, că cui?

- dacă mergi la Tulcea cu săgeata, stai şi înduri frigul sau căldura, după caz. Motivul: ‘Domnişoară, trenul ăsta nu e făcut pentru distanţe atât de mari, noi îl turăm la maxim şi nu mai putem să folosim şi aerul condiţionat’. Vă urăm şi pe această cale aproape 7 ore minunate pe plaiurile patriei.

- despre a fuma în trenurile din România nici nu mai vorbesc, darămite de a te pişa acolo unde nici un câine nu ar face-o!

- să zicem că eşti singură şi iei bilet la vagonul de dormit. Clar dai de bănuit ‘însoţitorului’, deci musai libidinoşenii incluse în preţ şi aluzii jegoase precum buda aferentă.

- grija pentru pasageri este de-a dreptul înduioşătoare, atâta vreme cât toate geamurile sunt bătute în ciudă, pardon, în bolţuri, cât să nu se mai deschidă. Oricum nu mă sinucideam, băi, în trenurile voastre de căcat, dar s-ar putea să mă ucidă însă mirosurile înconjurătoare din vagon înţesat de lume.

Da, fiecare crede ce vrea despre ce suge CFR-ul, cea mai politicoasă variantă ar fi că banii noştri. Dar nu chiar la asta mă gândeam.

 

Uf! de bine

Măi, măi, ce bine îmi cam fu de pascalele astea! Îmi fu tare drag de ai mei, am găsit şi oameni noi foarte faini (Clujule, stai pe vine şi tunde breton!), am dat cu ţigareta în cap gazdei de la pensiune şi am descoperit că nu mă mai pot da jos din turnul evanghelic.

‘Vertigo’ e mic copil, da’ nu vreau a mă face de râs aici. Tare fain, indeed. Mai vreau!

 

I Wanna Ride…

Mi-e dor de bicicleta mea albastră. Mi-e dor să ştiu că am libertatea aia. Nu mi-e dor de o uşă de maşină deschisă brusc, luată în roată, respectiv în faţă mai târziu fără dinţi, dar tot îmi e dor. Ce-mi lipseşte?

 

A Drop per Day

Am iubit odată ploaia pentru că era vară şi aveam o fustă lungă, în care mă tot împiedicam. Deseori după, am iubit-o iar. Dar azi, până şi eu am urât-o din toţi rărunchii şi i-am vrut moartea. O să mă ierte ea, pentru că ştie şi singură că nu trebuia să exagereze în halul ăsta. Chiar dacă a dat cu soare pe la amiază, a fost prea târziu.

P.S. Ce ironie, poza asta vine din New Orleans.