Boys and their period

Azi a fost o zi foarte aiurea. Recunosc că m-am trezit moody şi ţîfnoasă, dar la mine a fost simplu, e încă fierbinţeală în pereţi şi adorm la naiba să mă ia cînd undeva înspre dimineaţă cu filme ciudate pe Cinemax. Una e asta, alta e să fii ţîfni pur şi simplu că nu-ţi plac suprarealiştii şi să înlocuieşti un Magritte cu un cur de fată, fiindcă te amuză reacţia.

Ca să rezum. Mă enervează teribil, şi am mai zis asta (dar în alte condiţii), cînd te trezeşti cu o uşă în faţă fiindcă, tocmai într-un mijloc de conversaţie. Azi m-am văzut cu pe rînd 3 bărbaţi plus unul pe messenger care erau ciufuţi. Din orice. Ştiu că nu sunt Ileana Cosînzeana plus Mirela Zivari la un loc, ba dimpotrivă, dar am pretenţia că măcar pot asculta. Şi de obicei dă roade, toţi prietenii mei fiind, altminteri, tipi. Da’ cînd e s-o aibă pe-a lor şi să nu poţi nicicum a te aventura înspre “dă naibii pe gură şi nu în mine”, e mai greu. (Treceţi peste tocmai ce am zis şi nu mai rîdeţi că sună cum).

Bărbaţii au şi ei ciclul lor. Cînd sunt nesimţiţi şi mîrlani, apropo, fără să-şi dea seama. Norocul meu teribil a fost că nu iubesc pe nici unul din cei menţionaţi, că altminteri nu mai scriam aici (doooohhhh!), dar asta nu înseamnă că mă enervează mai puţin fiţele de whatever problems I got and u don’t get it. Păi pune mîna şi zi, futu-i, da’ nu da fiindcă am fost portar la handbal!

Doresc pe această cale vizionare foarte plăcută, cu răbdare, dacă se poate. Ca să nu mai tot ziceţi căcaturi cu pe femei nu le înţelege nici dracu’, relaxaţi-vă, ba dimpotrivă. De unde şi toată manipularea la femei simţitoare şi cu cuget. Deci, vizionare plăcută la “Expired”. Un film de unde noi ridicăm mîna şi spunem că.

Ca să sfîrşesc. M-am amuzat un pic, indeed.

 

TIFF 2009 – “Zift”

Deşi titlul sună a alungat ceva, poate mîţe, sau a zeflemea, nu înseamnă asta. Nici n-o să vă spun, că uite aşa, vreau să vă fac să vedeţi un film bulgăresc!

În paranteză fie spus, la lecţia ce ne-a învăţat TIFF-ul pe noi, ridic mîna şi răspund că răbdare, mai mult decît orice. Apoi un fel de deschidere în a vedea filme despre care nimeni nu ştia nimic, dar la Cluj nici nu era greu, fiindcă, ridic mîna a doua oară, la TIFF nu prea ştia nimeni de filmele care rulau şi asta era tare bine.

Cu toate astea, filmul ăsta nu mi-a solicitat răbdarea pentru că începe bine şi abrupt, trebuie să fii atent din start ca să nu pierzi chestii care vor fi cu schepsis mai încolo.

Un tip intră în puşcărie pe nedrept, firesc, pentru o cîrcă mare de crimă. Are timp să citească mult şi să iasă mai înţelept, dar asta nu îl păzeşte de tot felul de necazuri pricinuite de oamenii care abia aşteptau să iasă pentru a recupera un diamant.

Aşa povestit, nu vă atrag cu nimic, pentru că aţi mai văzut de zeci de ori povestea asta. Dar dacă vă zic că nimic nu e mură-n gură şi că trebuie să faci un efort mic pentru a descurca nişte iţe, poate reuşesc. Îmbinarea dintre diversele trecuturi cu prezentul e făcută foarte fain, ca să nu mai zic de cum e filmat totul, într-un alb negru strălucit cu cadre de dintre lumi. Ceea ce e altminteri firesc, pentru că pînă şi eroul nostru se întreabă ce e cu el cînd, în piaţa mare, nu-şi mai vede umbra.

Deşi ţi se spune cînd au loc întîmplările, ai totuşi senzaţia aia de atemporal şi de poveste de dincolo, iar mie asta mi-a plăcut teribil.

Vă invit aşadar la o vizionare plăcută, cu mare atenţie la începutul filmului, cînd trebuie să ţineţi pasul cu povestitorul, că nenea vorbeşte repede şi subtitrarea fuge şi ea.

P.S. S-ar putea să încerc să vă povestesc despre toate filmele pe care le-am văzut la TIFF, vreo 25, aşa că va trebui să vă obişnuiţi cu înscrisuri cinematice. Sau, dimpotrivă, s-ar putea să vă dau nişte modele de tricotat faine. Depinde. Aş putea, la fel de bine, să povestesc despre cum mi-a fost Clujul, dincolo de filme. În paranteză, gigea rău! Sau, pentru că tot mă ocup cu nişte lecturi japoneze, să fac bine şi să citesc în continuare şi să mai las dracului blogul. Mai vedem.

 

“Antichrist” – My TIFF Indeed

Recunosc că aveam emoţii mari cu filmul ăsta, iar Cannes-ul nu m-a ajutat deloc, confirmîndu-le. M-am aşezat pe scaun din timp, am pufăit ţigări şi am încercat să aştept cuminte ororile de care s-a tot vorbit, pentru că numai despre asta s-a tot vorbit. Văzusem cu o seară înainte două filme groaznice, „FilmFobia” şi „Martiri”, aşa că eram pregătită moral pentru sînge pe pereţi şi mutilări de organe.

Nu cred că sunt în stare să explic prologul, pentru că am rămas mută şi înţepenită pe scaun. Fulgii îmi intrau în creier şi-mi ziceau că e linişte, copilul căzut în gol că nu e, iar partida de amor a părinţilor că e frumos şi real. Nu cu izbituri, nu cu forţări, nu cu simboluri băgate cu lopata, ci calm, frumos, ireal de liniştit. E cel mai frumos început de film pe care l-am văzut vreodată şi nu exagerez şi nu mă miră, pentru că von Trier m-a convins demult că ororile şi caracterele umane murdare trebuie descrise pe îndelete şi nu doar violent.

Nu ştii cu cine să ţii. Eşti ca un copil în mijlocul divorţului, cînd îi dai dreptate mamei, cînd tatălui. Cu litere mici, pentru că personajele din film nu au nume, sunt ea şi el, doi părinţi puşi în faţa unor drame. Amîndoi trebuie să treacă prin şi de durerile care îi omoară de vii, încet şi cu răni reale. Că fiecare o face altfel, asta e altceva. Ea – vulcanic, cu trăiri şi spaime acute, reale, din lumi care se amestecă şi care ajung să o transforme în simbolul binelui şi al renaşterii prin suferinţă. El – raţional, sistematic, cu schiţe pe hîrtie şi cu speranţa vindecării la dublu prin exorcizare, ireal de calm şi potolit, chiar şi cînd se trezeşte cu organele feştelite de o buturugă.

E ca o poveste cu zînă posedată şi cu făt frumos cu un singur ţel în viaţă, să o vindece. E ca la începutul lumii, cu grădina raiului / iadului, ei doi, fiinţe înzestrate cu diverse puteri şi natură dezlănţuită. Nu vorbesc în dodii şi nici nu exagerez, pentru că toată povestea e filmată ca un basm, pentru că lumile se amestecă şi nu ştii dacă eşti într-un coşmar sau dacă crezi, pentru că sfîrşitul nu te lămureşte cine ce a învins.

Nici prin cap nu-mi trece să dau apă la moară celor care au avut de comentat împotriva violenţei din film şi credeţi-mă pe cuvînt că nici nu se pune. Tot aşa, nu vreau să vorbesc despre actori şi nici despre regizor. Spun doar că e cel mai frumos film pe care l-am văzut pînă acum şi că data viitoare cînd o să mă uit la el vreau să nu fie şi alţii, pentru că dacă la filmul asta ai parte de public prost şi infantil, atunci degeaba.

Încercaţi pe pielea voastră în seara asta, la MŢR, de la ora 7. Dacă nu plouă. Şi dacă nu mergeţi la concert.

 

“Magnus” – Tifful meu 2009

Dacă au fost câteva filme la TIFF de la care am ieşit cu gura încleştată, ăsta a fost unul. Şi, chiar dacă e o dramă de doare aproape fizic, mi-a dat o linişte neînchipuită.

O să aflaţi încă de la început că e poveste reală. O să citiţi peste tot că e vorba de un tip care se sinucide. Dacă unii dintre noi au crescut mult şi frumos, el s-a maturizat repede şi în gri, aşa că, după ce scapă de boala care îl făcuse să-şi inventeze ambiţii, se gândeşte că la ce bun.

Nu e un film care s-o ţină langa în depresie, ba dimpotrivă. Şi sinuciderea e frumoasă, fără patetisme şi fără îmbrăţişări de grup. Magnus se trezeşte într-o familie deloc obişnuită, care devine repede un accesoriu, nu un necesar. Tatăl e un peşte burtos care îşi fumează creierii de mai multe ori pe zi, cu bani mulţi şi două ţâţe gumate pe bordul maşinii, mama o damă în sclipici şi fiţe de ajunsă care se enervează crunt că vine ziua ei şi fii-su e în spital, iar soră-sa o lesbiană faină cu răpunsuri directe şi fără înflorituri.

Primul şoc vine aproape imediat ce începe filmul: imaginea. Nu am mai văzut ceva atât de trist/frumos de nu ştiu dacă vreodată. Tot filmul e un gri minunat cu câteva accente de culoare, venit parcă din altă lume. Seninătatea şi liniştea de la final, irealul şi tăiatul venelor cu cuţitul vin şi din felul în care e filmată povestea. Care nu ar fi fost atât de convingătoare fără muzică. “Set Fire to Flames”, aşa se cheamă trupa sunt, culmea, canadieni, deşi aş fi băgat mâna în foc că sunetele alea vin din Islanda.

Al doilea şoc vine spre final, când afli că personajul tatălui din film e jucat chiar de tatăl adevărat. E dureros de onest, dar împăcat că nu avea altceva de făcut decât să-şi lase copilul să plece.

Rămâi multă vreme după ce filmul s-a terminat cu senzaţia stranie de linişte. Nici măcar nu judeci, dacă a făcut sau nu bine, dacă cineva putea sau nu să îl împiedice. Nu te gândeşti la asta, pentru că, aşa cum e totul povestit, e un dat. Şi nici nu pici în depresie, gata să-ţi pui ştreangul de gât, pentru că nici asta nu povesteşte. Îţi aprinzi o ţigară şi nu te mai gândeşti la nimic.

 

O istorie pe zi – Alive Days Memories (2007)

Şi ne mai plângem de vieţile noastre de zi cu zi, că ne trezim dimineaţă şi n-avem chef, că e coadă la butic sau că vânzătoarea e moşcăită. Că am stat prin spital şi doamne, sunt marcată! Că nu-mi convin tot timpul oamenii din jurul meu.

Şi dacă nu mai ai decât una sau două alegeri tot restul vieţii?

 

Cold Waves

Un moment mai bun pentru a vedea filmul lui Alexandru Solomon nu era. O istorie scurtă a postului de radio ‘Europa Liberă’, povestită chiar de redactorii rămaşi în viaţă, o istorie a întâmplărilor acelor vremuri. Emoţionantă, cu lacrimi buşindu-te aducându-ţi aminte de ferocitatea idioţeniei şi crimelor la o scară atât de mare.

Toată lumea a auzit de ‘Europa Liberă’, mulţi dintre noi am şi ascultat-o. Personal nu-mi mai aduc aminte ce şi cum, în oraşul meu de provincie era bruiată îngrozitor şi tata asculta mai mult ‘Vocea Americii’. Cu atât mai important e filmul lui Solomon, pentru că nu trebuie uitată importanţa unor oameni care ştiu să facă ştiri, care au ştiut să spună adevărul acolo unde lipsea mai abitir.

M-a apucat groaza când, în timpul filmului, mi-am dat seama că aproape am uitat de vremurile alea. Mi le-am adus aminte oricum, pentru că în timpul ăsta, când mie îmi vine greu să cred că am trăit atrocitatea minciunii, adevărul încă nu se spune la doi paşi de noi, în Moldova. Şi mi-am adus aminte de săptămâna trecută când basarabenii sunau aproape plângând la radio să povestească de rude dispărute în timpul şi după manifestările de la Chişinău. Ştiu că săptămâna trecută spuneam că nu mă aştept la nimic bun. Acum, după ce am văzut filmul, îmi schimb părerea. O să fie bine.

Vorba unui cioban din film: ‘Poţi minţi o lume un timp. Dar nu poţi minţi toată lumea tot timpul.’

 

The Daily Coffee (Or Maybe More)

La 3 halbe de cafea pe zi băute, primele două fără să pot băga în mine nada, cred că pot spune că sunt o pricepută în ale cafelei. Cantitatea mare nu duce musai la pricepere, dar e cu atât mai nasol să bei cafea multă şi proastă, deci mă pricep. Şi am ajuns să apreciez cafeaua în timp, treptat, fără să mă gândesc la asta. Adică nu sunt o pricepută care caută să-şi perfecţioneze cafeaua de la zi la zi, când am descoperit o cafea bună I stick to that and that’s it.

Cel mai rău e când umblu. N-am găsit până acum un hotel unde să beau o cafea bună şi slavă domnului că m-am plimbat de m-a luat naiba. În general ţi se serveşte cafea la filtru, doar că în hotelurile din România cafeaua la filtru are gust de ars şi asta nu poate să vină decât de la zaţul care e refolosit. Aşa că de cele mai multe ori cer o cafea expresso şi gata. Problema e că chelnerii care servesc cafeaua făcută dintr-un zaţ sau două anterioare sunt la fel de proşti şi când fac cafeaua expresso. Eu când zic un expresso dublu înţeleg o cantitate dublă de cafea, ei înţeleg o cantitate dublă de apă, ceea ce nu e deloc la fel. În fine, nici în străinătate lucrurile nu stau bine, cafeaua la ei e pe post de pişoarcă pe care o bei cu prăjituri şi fursecuri lângă, which is not the point, if I may.

Azi mă gândeam că a bea o cafea bună cu cineva înseamnă până la urmă o relaţie ok pe care o ai cu persoana respectivă. Eu, de exemplu, nu beau niciodată cafea în oraş, deci n-am prea multe relaţii bune. Pe de altă parte, nu mă invită nimeni la cafea în oraş şi acuma mă întreb oare de ce. Poate pentru că nu beau niciodată cafea seara, dar cine mă invită nu are încă o relaţie bună cu mine, deci încă nu ştie asta. Oricum n-aş ieşi la o cafea, pentru că ar fi aiurea să zic că îmi place cafeaua, când de fapt nu-mi place. La o bere, da, poate. Adică alcoolul relaxează lumea şi nu numai. Nu asta ziceam, futu-i. Back to coffee.

Cred că până la urmă e intim să ştii cum bea cineva cafeaua. Nu ca un chelner, că el nu are timp să aprofundeze, lui puţin îi pasă cum îi cere cineva cafeaua, se străduieşte, în măsura în care poate, s-o aducă după preferinţe.

Cunosc un singur om care ştie cum îmi place cafeaua, dar asta nu înseamnă că e aşijderea şi invers. Problema e că eu niciodată nu o reuşesc, nu-mi iese, e pe post de cartofi prăjiţi, niciodată. Ştiu că e un quelque chose acolo undeva, dar nu mă sinchisesc realmente cu asta. Adică recunosc că habar n-am să fac cafea şi cartofi prăjiţi. Şi mi se pare un pic aiurea acum, pentru că mi-am dat cu părerea despre pretenţiile pe care le am, dacă nu sunt în stare să fac o cafea bună.

Aşa. Şi?

P.S. Tocmai am văzut “Coffee and Cigarettes” şi cred că ăsta a fost motivul.

 

A Movie per Day

Am vãzut “Frau Im Mond” şi m-am gândit cã n-am nici un bãiat în soare.

Unul din cele mai frumoase filme vãzute în ultima vreme, mut, aşa cã nu vã repeziţi.

Şi iarã sunt neputincioasã şi iarã întreb:

 

“Australia” – 2008

Cã tot suntem în vremea Grand Slam-ului de la Melbourne, sã vorbim olecuţã şi despre filmul apãrut în 2008. Vã spun de la început cã dacã vedeţi filmul cu iubita, trebuie sa n-o lãsaţi din braţe, pentru cã o sã plângã şi de bucurie, şi de mai rãu de atât nu se poate.

O combinaţie de „Pe aripile vântului” din vremuri mai noi şi un western tipic, de data asta însã pe meleaguri sudice, australiene. Avem din toate câte puţin, cei buni şi cel rãu, luptã pentru pãmânt şi vite, rãzboi şi o aristocratã care deprinde repede obiceiurile locale şi murdãria ţãrânei pe faţã. Nimic nou, nu-i aşa?

Doar cã, dacã nu suntem snobi, recunoaştem cã am vãzut şi „Pe aripile vântului”, şi cã nu o datã ne-am prefãcut în faţa oglinzii sau cu capul pe pernã cã suntem John Wayne. Nu e nimic rãu în asta. Şi când ai şi doi actori ca Nicole Kidman şi Hugh Jackman, devine chiar un film plãcut de duminicã dupã-masã, nu atât de telenovelic pe cât credeţi voi.

Cu imagini care aduc a poveste, cu ritualuri locale şi cu copaci plini de semnificaţii. (Mã întreb oare dacã Hugh Jackman are în fiecare film câte un pom iubit – vezi „Fântâna”.) Fetelor, staţi liniştite, totul se terminã cu bine şi, cu vorba ´ceea, „ei doi rãmâne împreunã la final”.

Sã sperãm însã cã Nadal sau Muray vor câştiga prima oarã Australian Open şi sã revenim cu picioarele pe terenul de tenis.

 

“Rocknrolla” – 2008

Normal cã aşteptam fimul nou al lui Guy Ritchie cu sufletul la gurã. Normal cã existã multe pãreri cã nu se comparã cu precedentele şi cã unde e dom’le umorul. Eu însã zic aşa: atâta vreme cât obişnuinţa nu deranjeazã, nu trebuie sã te scremi sã fii pretenţios.

Reţeta e oarecum aceeaşi: aliniaţi câte doi, gangsterii mai mici sau mai mari ai Londrei se perindã prezentându-se singuri, alteori cu ajutorul povestitorului (sîc!) în pas de defilare nu cãtre muzeu, ca la şcoalã, ci cãtre afaceri. Curate pe dracu!

Apar, pe rând, „Descurcãreţii”, nişte tâmpiţei care au totuşi noroc şi scapã cu viaţã din încurcãturile în care intrã şi cu ajutor propriu. Partea frumoasã e atunci când Descurcãreţul nr. 1 îi declarã amor celui de-al doilea, pe care, culmea, îl cheamã One Two.

„Liderii”: Lenny, şeful suprem şi îngerul lui pãzitor (pânã la un punct), Archie. Asistãm iar la cursuri despre torturi cu animale, de data asta însã porcii sunt probabil sãtui şi intrã în scenã racii americani.

„Ruşii”: un miliardar care vrea sã-şi construiascã un stadion (oare cine?!?), superstiţios, mafiot, dar galant, plus mâna sa dreaptã.

Şi tot aşa.

Totul se amestecã şi totul se desface în favoarea, ca de obicei, a celor mai simpatici dintre borfaşi, iar restul e dialog englezesc.

Imagine bunã, scenariu cam încâlcit (dar şi eu sunt grea de cap, aşa cã s-ar putea sã mã înşel), muzicã englezeascã cu un Lou Reed strecurat binişor, actori noi cu excepţia unuia singur care apare şi în celelalte, dar vã las sã bãlmãjiţi singuri.

I enjoyed it, so you’re very welcome!