Pentru că mi s-a făcut brusc dor să mai scriu cîte ceva, am stat şi m-am gîndit de ce acum şi nu pînă. Nu dau vina pe nu mai am chef, pentru că e blambeacă şi nu ţine. Nici pe mi-a fost lene, sau am fost ocupată cu altele. Căutam ceva scriind aici. Să fim serioşi, nimeni nu îşi face blog ca să, ci ca să stîrnească un quelque chose missing.
Unii îşi găsesc jumătatea, alţii se fac auziţi cu zgomot, iar eu cred că fac parte dintre cei normali. care nu au zdruncinat şi nici provocat valuri.
Şi mi-am pierdut, nu ştiu cum naibii, născocirea.
Sîmbătă seara. Începuse ploaia în sfîrşit şi, cu degetele de la picioare în ea, am ascultat muzică şi prieteni nebuni în fundal, care jucau Fazan pe solişti şi trupe (cu ultimele două litere, băi!). Şi nu ştiu cum dracu’, dar am simţit oprirea aia de fuck! ăsta e un mare moment în viaţă şi nu vreau să se termine. Stăteam cu spatele la ei şi-mi ştiam toate feţele lor, încremenite în căutarea răspunsului, sau.
Şi da, aşa vreau să fie. Cu oameni dragi mie, jucîndu-se. Şi ştiu că nu număr pînă la 3 pînă la 3 pînă la 3 ca să scot o tîmpenie pe gură, dar dragilor, asta sunt, măcar nu vă ia 1 an să mă descifraţi. M-oi arici eu, dar ştiu să tricotez, na!
Cred că îmi e mai drag în familia mea urbană (Froane, ştiu că e a ta asta, dar am împrumutat-o olecuţă) decît de bătut cîmpii aici. Ai mei măcar înţeleg.
Nu mor, dar aşa mi-a venit.
Pentru super echipa vînătoare de fazani, pentru ăi doi de sunt la mama lu’ oraş frumos în Anglia, pentru tocmai teus şi niculaele etern, pentru anne cea curînd zburătoare, pentru frate-miu pătrăţel bucovinean şi pentru bucureşteanul rătăcitor la mama naibii în cluj şi, pentru un fronel bolnav la coco.
