februarie 9, 2009
Când mã trezesc dimineaţa rar mi se întâmplã sã înjur. Ca sã fac asta tre’ sã plouã şi eu sã n-am chef sã mã încalţ în cizme, sau sã fiu olecuţã mahmurã. Deci mã trezesc adesea nu chiar cu zâmbetul pe buze, dar fãrã fir-ar! şi futu-i!. Mã uit dupã ungur şi, dupã unde e plasat îmi dau seama cum am dormit şi ce am visat. Dacã e în continuare în pat, atunci e bine. De obicei nu.
Dãm drumul la ştiri dar nu ştim de ce, pentru cã mergem imediat sã ne spãlãm, deci mare lucru nu auzim. Doar atunci când, cu periuţa de dinţi în gurã, merg sã scot nasul afarã dincolo de geam şi sã cercetez vremea. Când mã trezesc la 7 jumate aflu de la TV, dar când la 7, atunci nem, deci testez pe apucate.
De cele mai multe mã înşel şi am martori, care mã pescuiesc dupã program din cauzã de garderobã anapoda.
Apoi, fãrã sã bag cafea, ceea ce e un privilegiu ce trebuie gustat îndelung, deci la muncã, încep sã pun pe mine în ordinea datã de stare. Menţionez cã, deşi nu ţin cont musai de vremea realã, şosetele şi chiloţii au întotdeauna legãturã cu hainele accesorii. La fel şi agrafa din pãr. Pe urechi nu le maltratez cu cercei, fiindcã inutilitatea vine de la cãşti, întotdeauna la purtãtoare.
Apoi purced înspre locul muncii, fãrã sã mã gândesc la asta ci, mai degrabã, la:
- dacã mã voi întâlni iar cu noua achiziţie caninã a jandarmilor de la ambasada Belgiei;
- dacã o sã mi se facã sete pe la Romanã;
- unde s-a mai aciuiat tipa fãrã casã de pe Ana Ipãtescu (azi la amiazã era chiar lângã poliţia sector 1);
- dacã tipii de la cactuşãria de mai sus de terasele alea silfide şi pline de libidinoşi cu foste atw-uri în faţã, de dupã ASE în sus pe Ipãteasca şi-au luat multele copiatoare din curte şi, mai ales,
- dacã banderasul de la casa pãrãsitã are de mâncare (e un motan roşcat autentic care stã foarte tare la mângâiat şi cu chirie la o ditai viloaca în renovare sau naiba ştie, aproape de Victoriei).
Mã salut în gând cu jandarmii de la guvern (se schimbã o datã la trei zile, din constatãrile mele), înjur cã trebuie sã îi pãzeascã pe ãştia şi trec înspre MŢR sperând la florile care vor veni în ambele parcuri, cã trebuie deja.
Mã asigur în faţa şcolii şi, cu ghiozdanul înainte, trec înspre ţiganca imensã de la intrarea bisericii din Monetãriei. Aici intervin şi îmi declar încã nu ştiu ce în afarã de curiozitate, cã sper sã nu fie mai rãu, cu privire la potaia de la vulcanizarea de la colţ cu 1 Mai, pentru cã de o sãptãmânã şi ceva n-am mai vãzut-o.
Marşul continuã, în funcţie de situaţie şi dupã emoţii, trec de Mini Prix, ajung la piaţã şi aici, conform inventarului din frigiderul de la uzinã, achiziţionez lapte, banane, flori şi ceva pe bazã de carne (numai în situaţii de mahmurealã).
Abia dupã piaţã m-am trezit cã tocmai mai am un prieten. De dimineaţã, târzior. El era demult, dar eu sunt mai grea de cap.
Hai sã ne râdem, aşadar:
februarie 5, 2009
S-a uitat lung la mine.
Vorbisem de mã durea gura şi când vorbeam mã gândeam cã sunt eu aia care vorbesc atâta, cã de ce nu mã opresc, dar de ce s-o fac acuma, când vorbesc, de ce musai, când mã aud şi eu pe mine şi stau bine mersi şi dacã tot am început ce rost are sã mã opresc şi dacã aş fi deranjat ar fi fãcut un semn, ceva, mi-ar fi dat de înţeles, ştiu cã sunt opritã din fel, dar nu e greu sã dau din mine, trebuie doar sã am ocazia şi auditorul ãla care sã asculte aşa cum vreau şi în timp ce vorbesc îmi dau seama cã nu ştiu ce naiba e atâta de interesant sã fac un om sã asculte, pentru cã sar de la una la alta şi nici în capul meu nu au musai legãturã explicabilã dar aşa e sã fie cu conexiunile astea, una zici, alta îţi aduci aminte şi te duci în altã parte, odatã ce te-ai pornit naiba ştie când te opreşti şi în timp ce tot vorbesc mã gândesc cã dacã aş fi olecuţã parşivã aş manipula totul în favoarea mea, dar ce rost are, adesea mi-a venit asta în cap, da’ nu încep tocmai acuma pentru cã s-ar putea sã dau greş şi are în continuare faţa aia de mã înţelege şi eu dau înainte şi îmi dau seama cã în curând o sã rãmân fãrã.
Eşti prea strictã.
Da’ pe naiba! Nu se pune, sunt prea anapoda ca sã fiu strictã.
Nu-ţi dai seama. Ţi se întâmplã lucruri şi apoi le pui în sertãraşe şi le încui. Ceea ce nu e rãu, pentru cã dacã te-ar bântui, la cum eşti tu, n-ai putea sã ierţi.
Mã uit pe geam. E vremea aia de îţi vine sã hãlãduieşti şi eu stau aici. Afarã e primãvarã şi mie de vorbit îmi arde.
Am ieşit şi mi s-a deschis gura în sfârşit, de la nediscuţii. Într-un zâmbet cât casa. Mai devreme îmi spunea cã arãt bine, veselã. Ete na! Acuma sã mã vezi.
ianuarie 23, 2009
Asearã mare pregãtire mare, mergem la concert! E drept cã era ceva neobişnuit, pentru cã în ultima vreme nu prea am mai pupat, aşa încât, cu alai şi voie bunã poposim la Clubul ţãranului român, unde urmau sã cânte Iordache şi „nişte polonezi”, cã doar nu ştia mai nimeni numele lor. Pe care le-am aflat dupã, Dariusz Makaruk şi Włodzimierz Kiniorski. Nu ştiu dacã Dariusz era nenea de semãna cu Chifiriuc al nostru, dar sunt convinsã cã nici nu are importanţã.
Polonezii mi-au plãcut mai mult la „încãlzire”, în timpul concertului nu prea, fiindcã în afara sacului fermecat de unde scotea nenea tot felul de instrumente nãstruşnice, ritmul nu prea mergea cu muzica de pe apple şi au avut momente când deveneau plicticoşi.
În orice caz, au fost o bunã încãlzire pentru ceea ce urma sã vinã, Iordache şi bãieţii lui, care au început în forţã şi au ridicat sala în picioare. (Care jumãtate oricum aşa stãtea, pentru cã intrarea a fost liberã şi oamenii au venit buluc, nu musai pentru noul logo al Institutului polonez, organizatorul concertului, care a dat şi vin pe gratis. O carafã de masã, da’ nu mã întrebaţi dacã a fost sau nu bun, pentru cã eu nu beau vin roşu.)
Prima oarã când am vãzut un concert cu Iordache a fost la Art Jazz, anul trecut, aşa cã nu mã pot lãuda cã sunt o cunoscãtoare, dar ceva schimbãri tot am sesizat. Baterist nou şi chitarist, pe lângã trupa veche. N-am sã mã apuc sã vã spun ce piese au cântat şi cum îi cheamã pe nou-veniţi, pentru cã nu-mi aduc aminte nici una, nici alta, şi rãbdarea mea pe internet e aproape inexistentã, plus cã m-aş abate de la scris.
Adevãrul adevãrat e cã mi-au rupt gura. A fost o hârjonealã continuã, cu trei piese ceva mai lente, dar cu muzicuţã purtãtoare de bãiat nou, cam stingher pe scenã, dar al naibii de bun sã scrie o poveste.
Sfârşitul m-a lãsat fãrã nicio reacţie, domnul polonez s-a urcat şi el pe scenã şi toatã lumea a pus de un jam session cum numai rar am mai vãzut. Ce sã zic? Nu prea merg eu la concerte de jazz, m-am cam sãturat de ploconul pe care îl pretind Tiberian şi restul, m-am sãturat de „staţi cuminţi pe scaune şi ascultaţi profunzimea muzicii MELE”. Iordache nu e aşa, cântã de-ţi înmoaie genunchii şi îţi mai dã şi fursecuri on top, sub formã de bancuri istorice. N-ai cum sã nu apreciezi modestia lui şi a celorlalţi, şi parcã îi atingi stinghereala atunci când lumea îl aplaudã în neştire, cerând bis dupã bis. E suprins el însuşi, de parcã altcineva ar fi cântat pânã atunci.
Demult n-am mai simţit o aşa emoţie la un concert. Emoţia aia de te paralizeazã şi nu mai poţi articula douã cuvinte, sã zici naibii cât de bine a fost. Tocmai când, mutã şi incapabilã, mã forţam sã zic ceva, mãcar sã-mi descleştez gura, Nick se apleacã peste masã şi zice: „Ãsta e pictor, bã!” Cam da.
decembrie 29, 2008
Dupa atata vacanta si pauza mi-au iesit bube. Dupa cum bine zicea cine zicea, am mancat toate sarmalele din Dobrogea, fiindca ungurii nem, drept care, odata intoarsa de la Tulcea dupa marele mars de 7 ore infrigurate al Sagetii dracu s-o ia de albastra, mi-e lene. Foarte tare. Abia ma spal pe ochi, asta ca sa nu-mi sterg ochelarii in surplus. Mi-e lene sa judec, sa raspund la telefoane, sa imi tai o felie de paine, sa ma uit in oglinda la bretonul care imi tot creste in ciuda starii mele. Lenea nu se pune cu aprinsul tigarii, cu bautul de vin, cu cititul despre razboi, ca aveau si ei alambicele lor pe front. Si imi simt creierul o foarte mare putoare. Cu toate ca era, acuma im face si in mai ciuda. Da’ si io. Il ignor.
Dar ei doi imi plac no matter what. El mai tare.
noiembrie 7, 2008
Am scos nasul în frig şi mi-am luat căciulă cu urechi. Şi mănuşi. Am îngheţat un drum lung şi cu nervi. Mi-am dorit degete dezgolite la picioare şi panglici în loc de palton.
octombrie 30, 2008
AS in voice. Că ei sunt de ceva vreme, dar urechile mele nu s-au învrednicit să ia aminte, asta-i altă treabă.
Insist, voce. Cam ca Neil de la Tindersticks, într-o altă notă. Să avem pardon de păreri contrarii.
octombrie 9, 2008
Ma bucur si eu. Asa.
septembrie 3, 2008
Am aşa oameni frumoşi în juru-mi şi pentru că a group hug pică din c..g..ând in c..g..ând
Ca un nor de vată de zahăr şi eu nu mă aricesc.
august 28, 2008
E un amalgam la mine în cap de de toate şi ştiu de ce, fiindcă în sfârşit citesc “Glamorama”, pe care am aşteptat-o cu sufletul la gură. Să văd ce a mai scris celălalt ghicitor al minţii mele.
E MTV, e alcoolul aducerii aminte, e baba oarbă cu planuri de viitor, e mulţumire şi frumos de nepăsare.
E zâmbetul de chinul ăla.
E 18 ani. Ai mei. Including them:
Brambura
