Din campanii adunate

M-au lăsat puterile şi mi-am promis cu cîteva zile în urmă că nu mai vreau să ştiu ce se întîmplă cu alegerile. Cu politica, cu politicienii în general. Am rezistat juma’ de zi, şi asta pentru că nu aveam un radio sau un televizor în preajmă.

Nu ştiu dacă e dependenţă, curiozitate, sau sentimentul de implicare. Probabil că toate, în cantităţi mici. Şi satisfacerea nevoii de băgat în seamă cu orice preţ, care nu e tocmai cuşer, dar altminteri nu-mi pot exprima opiniile, right?

În orice caz, (citeşte mai departe)

 

Reţetă de slăbit

Recunosc că sînt o persoană comodă la locul de muncă, adică stau pe scaun şi-mi fac treaba cîte ore trebuie, în condiţii pe care singură mi le confecţionez, cu un radio în surdină, cu ţigările aproape, cu ochii zgîiţi în geam atunci cînd nu laptop.
Aşa că pînă şi un drum la poşta de peste drum îmi poate nărui toată starea de spirit.
De data asta nenorocirea a făcut să am nevoie de un certificat de la taxe şi impozite locale, sector 1. Nu am avut de-a face niciodată cu funcţionarii publici, am evitat prin fentă contactele cu stimabilii.
Aflu că e în Piaţa Amzei, dar cînd ajung la adresa dată, ia Administraţia de unde nu-i, că era mutată bine mersi la o stradă mai încolo, fără măcar un semn de orientare pentru proştii satului, ca mine. Intru şi depun cererea pentru eliberarea certificatului de care am nevoie şi mi se spune să vin azi, adică a doua zi, la ora 3. Ajung la 2 jumate, că aşa sînt eu, mai bine mai devreme, ca să scap repede. Mă aşez cuminte pe scaun şi-mi plimb ochii la tantile lucrătoare, cu ochi de femeie care sesizează ba că una are papuci de chioşc de piaţă, ba că…

citeşte tot

 

Smile like you mean it

Când mă simt nasol ori plec, ori fac curat. Acum am casa lună şi creierul mai aerisit, porumbei în faţă care clocesc şi frunze gata să bubuie.

Şi când te gândeşti că unii chiar au probleme….

 

Câh de creier

Uneori mă simt ca un mare cur. Atunci când mă ia judecata pe dinapoi şi scot pe gură tot soiul de prostii şi, foarte demnă de mine, dau toate rahaturile în oameni dragi mie.

Alteori mă întreb că până când şi de ce. Să tot fiu vindecată de mai ales un om, care mă suportă şi când am prea multă cafea în sânge, şi prea multă bere.

Acum încerc să par neputincioasă şi să-mi cer nişte scuze, dar îmi iese anapoda.

Of! Aş vrea să am un fel de cap mai limpede.

 

“What Just Happened” – 2008

O bunã întrebare de pus la final de film, când stai nedumerit în scaun şi te întrebi ce mama naibii i-a fãcut pe toţi actorii ãştia sã se adune la un loc şi sã facã ce au fãcut. Pentru cã ãsta e primul motiv pentru care vrei sã vezi filmul, Robert de Niro, Bruce Willis, Stanley Tucci, John Turturo şi Sean Penn la un loc, într-un film scos pe sfârşit de 2008.

Singurul care apare în tot filmul e Robert de Niro, fiind şi eroul producãtor de filme, ceilalţi având doar nişte roluri de sãritori la schi înţepeniţi în aer pentru câteva secunde.

Se întâmplã ca acest producator de filme sã aibã probabil primele douã sâptãmâni cele mai grele din viaţã, nu-i merge aproape nimic, un coleg de breaslã scenarist se culcã cu fosta nevastã, iar fiicã-sa de 17 ani cu un agent care îşi ia zilele, iar domnul producãtor altceva nu are de fãcut ca sã-i treacã supãrarea decât sã-şi vopseascã pãrul de pe piept. În plan profesional, lucrurile stau şi mai prost, douã probleme mãcinându-i minutele pe telefonul mobil: un câine împuşcat pe finalul noului film produs de el, cu stropi pe camerã care musai trebuie eliminaţi la montaj, şi barba lui Bruce Willis, care nu vrea cu niciun chip sã renunţe la munca lui de şase luni.

Dacã asta e pãrerea lui Barry Levinson, regizorul filmului, despre umor, apãi uite d’aia se duce Hollywoodul unde se duce. Sã am pardon, dar ori ne povesteşte despre tragediile staff-ului de peste ocean din industria filmului, ori a stat la bãute într-o searã cu toţi cei enumeraţi mai sus şi i-a bãgat în film a doua zi, ca sã vedem şi noi cum mai aratã? Aşa putea sã facã binemersi un film despre un sudor, sã zicem, cu probleme cã nevastã-sa nu mai face ciorba ca pe vremuri şi cã ãştia nu-i dau un aparat de sudurã nou la muncã şi poate ieşea mai bun.

Şi poate ãsta e motivul pentru care, atunci când chiar vreau sã râd, mã uit la stand-up-urile lui Eddie Izzard.

P.S. Asta nu mã împiedicã însã sã recomand rãu „Milk”. Sean Penn îşi face treaba în continuare, chiar bine.

 

Pălări-m-aş şi n-am cui!

Mă chinui contorsionându-mă să nu dau cu apă acolo. N-am voie, cică. Anyway, om vedea. Potrivesc apa, îmi iau gelul şi îl torn în draci pe burete şi apoi mă opresc. De unde încep? Şi cum stau? Bun, să încercăm în cur, cu picioarele întinse în cadă şi să începem cu mâinile. Merge. E bine, vorba cuiva că cine a inventat duşul a fost un mare om în viaţă.

Hai, că nu e aşa de greu. Lalalalalala….ce vacă proastă sunt. Am uitat geamul deschis, dar oricum stau în cur şi vecinu’ altă treabă n-are decât să stea cu ochii înfipţi în ferestruică să-mi vadă mie goliciunea de la fund în sus.

Ideea salvatoare mi-a venit în timp ce-mi frecam de zor tălpile.

Pe cap îl las ultimul, aşa e mai bine. Mi-l aplec în faţă şi îl spăl pe păr, în felul ăsta n-o să dau cu apă la locul cu pricina. Sunt cea mai deşteaptă, băi!

Acum ceva vreme mi-am cumpărat un şampon pentru volum, că aşa îmi spusese Alexandra (cu creasta), că dacă nu veau să bag mâclâzuri în el, să fac bine şi să-mi iau ceva să-i dea cu fluffly. Zis şi făcut. Şi îmi place de mor, e făcut din nu ştiu ce plante, dar miroase a iarbă. Mă amuz de fiecare dată, fiindcă îmi vine să-l fumez.

În bucuria momentului că în sfârşit am reuşit să mă spăl singură şi că sunt aproape de linia de finish, deschid ochii să mă clătesc şi scap duşul din mână. În cealaltă am un smoc imens de fire. OK, nu e cazul să ne prostim cu atacuri de panică, mai încercăm o dată. La fel, parcă am două greble care îmi adună buruienile din cap, pentru că acuma amândouă mâinile sunt pline de păr. Al meu! Cu firul subţire, whatever, dar al meu! Şi oricum nu aveam cine ştie ce, de ce trebuie să-mi şi cadă cu viteza asta? Mă ambiţionez şi vreau să văd până unde e în stare să fugă de mine şi încep şi mai abitir să-l dau jos.

Deci da, o să rămân fără păr în cap şi nu e atât de măgulitoare ideea de a mă face cheală, pentru că gropiţele mele din obraji n-au să se mai vadă din pricina a ditai fălcile unde sunt. Ele, gropiţele, de sine stătătoare. Futu-i!

Să mă mai spăl o dată? Sau să mă fac blondă?

 

S.U.B.

Simt cum intrã încet-încet cãldura în piele, dând uşor la o parte carnea şi fãcându-şi loc în mãduvã. E un val binemeritat, nu ştiu de ce mi se cuvine, dar mã desfac toatã în faţa lui şi-l las sã picure pânã în amorţeala unei dimineţi cu adieri care se bat toate între ele pentru întâietate pe corpul meu. Mi-e fricã sã deschid ochii, dar în mijirea trezirii desfac câteva gene şi vãd albastru ceţos prelingându-se în faţã. Parcã acum m-am nãscut, mã bucur de orice nou care dã în mine şi mi-e fricã sã nu-l alung. Cred cã sunt la mare, încep sã desluşesc şi raze care se amestecã în albãstreala din ochii mei şi în bucuria neştiinţei de cum şi când, dau sã mã ridic şi sã vãd totul.

Nu mã pot. Adierile vin dintr-un termopan imens, despicat în trei, iar razele din jaluzelele verticale care-l acoperã şi dintr-un cearceaf pus acolo unde au fost rupte. Fierbinţeala pe care o simt e de la salteaua de cauciuc de sub mine, acoperitã de un cearceaf alb pe care scrie într-un cerc S.U.B., iar albastrul din faţã e de la peretele vopsit aşa. Sucks. Iar am ajuns unde nu trebuia.

 

Şuruburi în os

Când am timp, mi-e drag de cum merg pe lemn. E scârţâialã şi miros de nepãsare dar, dacã am timp, ascult firescul. Ca ploaia în geam, pe care adorm aproape la fel de bine ca atunci când sunt culcuşitã pe partea lui dreaptã. E un loc acolo, între scânduri şi omoplat, scârţâie câteodatã, mai ales când am parte de anapoda. Şi zilele astea am cam avut şi niciodatã nu m-am pregãtit de drum aşa de rãu, cu gândul cã s-ar putea sã nu mai am întoarcere la fel.

Uneori iei rãul ca pe un firesc şi-l laşi sã-şi facã mendrele. Când te simţi neputincios. Şi când îţi închipui cum ar fi dacã, da’ nici mãcar nu-ţi dau lacrimile de neputinţã. Şi atunci stai şi dai cu veghe, de parcã asta ar fi salvarea.

 

Cu pluta prin nămol

Uneori un plâns din ţâţâni e bun la casa omului, ăla pe care l-ai tot ţinut de frică. Da’ după aia, cu mucii prelingându-se peste un râset fals, parcă ţi-e mai bine. Şi cu genunchii la piept, aştepţi să ţi se întâmple. Căcat. Ce? Şi cu degetele încleştate înainte de somn, când?

Cântecul ăsta e cea mai frumoasă declaraţie ever.

 

Unghii

Mai întâi în tălpi, îţi amorţesc. Apoi timp să-ţi bântuie prin creieri tot felul de gânduri cu imagine. Oboseala. Care ţi se prelinge ca un sânge în salonul de transfuzii…negru şi pâclos. Sărat. Plin de clei de amintiri. Şi pentru că vrei să ştergi din încăpăţânare, te chinui băltind într-o mocirlă din care scoţi capul de fiecare dată cu zâmbetul pe buze. Crezând că scapi. Şi de fapt te dai mare şi de fapt te bizui că nimeni nu vede şi că poţi ascunde…ce? o laie….aş ucide un om…i-aş ţine în mână palma deschisă şi i-aş ghici cu briceagul toată viaţa până când nu m-aş mulţumi şi i-aş spune ce va să vină în talpă. Dacă o tai, sare sângele cât colo. M-aş simţi împlinită cu toată împroşcarea aia şchiopătândă. Aş linge şi aş înghiţi toate scursurile îmbobocite.

Aş vrea să dorm.