Avion, cu motooor, ia-mă dracului în zboooor!

Tre’ să fii tare prost să-ţi planifici 3 zboruri în jumate de zi şi să fii şi liniştit că le vei prinde pe toate.

Aveam primul zbor la 4 şi 5 minute, companie Malev, destinaţia Budapesta. Sun la Leone, fiindcă afară e naşpa şi am bagaj, deci nu mă duc cu expresul.

- Bună ziua! Mai faceţi curse la Otopeni?
- Acum?
- Nu, doamnă, în general. Ştiam că nu vă mai lasă la Otopeni.
- A, da. Doar pînă la ceas.
- Păi şi ceasul unde e?
- La aeroport! Ştiţi ce, dacă nu vreţi să mergeţi, vă rog să-mi spuneţi.

N-am vrut să merg.

La Fly mi-au răspuns, dau comanda, ies în stradă şi şoferul trece în zbor pe lîngă mine şi se tot duce. Sun. Întoarce şi se scuză. Îmi zice că tot Băsescu iese preşedinte, că el a prezis şi data trecută. Că Băsescu nu e nesimţit ca ceilalţi (sic!) şi că nu jigneşte (double sic!).

Cobor, aprind o ţigară şi îmi dau seama că m-a adus ca vîntul, că mai am de aşteptat o grămadă. Sun acasă să zic că plec, dar aflu că de ce n-am sunat rudele de Mihai şi Gavril, că uit întotdeauna şi că trebuie să mi se găsească tot timpul explicaţii. Da’ chiar am uitat, futu-i! Nu că am uitat, nici măcar nu m-am gîndit la posibilitatea de Mihail şi Gavril.

Urc în avion. În maghiară, în engleză şi în română fără acorduri mi se prezintă instrucţiunile de utilizare în caz de prăbuşire sau nem oxigen, pe care nu ştiu dacă îţi mai arde să le aplici anyway în caz de te duci dracu’. Instrucţiunile pe ecrane, nu pe viu. Era cam greu live, fiindcă una dintre stewardese arată ca tipa de la FatFighters din Little Britain, iar cealaltă e un tip. Ne servesc cu suc de portocale la cutie cu pai încorporat şi napolitană. Nu mă plîng, că stau la geam.

La Budapesta, dă-i şi fugi spre poarta cu avionul următor, că am doar juma’ de oră. Piloţii de pe avionul pînă aici erau nişte slovaci ardeleni, că ne-au întîrziat vreo 15 minute, aşa că alerg prin aeroport la mama naibii să găsesc poarta cu Copenhaga. Frateleeeee meu! Păi măcar la noi au pus şi ei nişte mai multe scaune. Poarta 31 era îmbibată cu lume în picioare, înghesuită între un duty free strategic cu răcoritoare şi salamuri şi poarta spre Amsterdam, care arăta la fel, dar ceva mai agitată decît noi ăştia, danezii . Căldură ca la balamuc, dă de pe tine dacă poţi, că n-ai unde ţine. După ce fugisem ca descreierata să prind avionul, mi-ar fi prins bine să stau olecuţă jos, da’ nem spaţiu. Aşa că m-am odihnit la budă.

Cursa Budapesta – Copenhaga a fost mai darnică decît Bucureşti – Budapesta, de data asta am primit o chiflă în ţiplă cu o frunză de salată şi ceva a brînză.
La Copenhaga aterizez cu şi mai mulţi draci, fiindcă de data asta întîrzierea e de 20 minute, iar eu am 45 minute să urc în celălalt avion, timp în care să recuperez şi bagaj. Bun, pe kilometrul de culoar pînă la bagaje îmi bag şi îmi scot, mă grăbesc cît pot, alerg pe trotuarul ăla care se mişcă singur, ajung la bagaje ca să aflu de pe monitor că mai tre’ să aştept fix 18 minute (!!!) pînă vine geanta mea.

Derutată de exactitatea anunţului, mă prăbuşesc pe un scaun şi aştept. Ei da, după 18 minute se porneşte şi banda şi recuperez rotiţele activate spre celălalt avion. Fug şi iară fug, depăşesc cafenele şi bufete, eşarfe în standuri (sau nu), înjur şi ajung la panoul care să-mi arate unde naiba e cursa mea.

Opaaa! Nu e. Am un moment de pierzanie, cînd uit brusc în ce oraş trebuie să ajung, Aalbrog sau Aarhus, dar, în orice caz, nu e. Mă uit pe bilet, el se uită la mine. OK. Dudă ce eşti, îmi zic, eşti în terminalul 2 şi avionul tău e în 1. Alerg după o săgeată care îmi arată drumul pînă în afara aeroportului, lîngă un tren. Bun, deci am alergat prea tare şi trebuie să mă întorc. Cobor scările, nu-mi aduc aminte să le fi urcat, mă uit iar la săgeată. Terminalul 1 e într-adevăr în direcţia în care mă dusesem prima oară, dar ceva e greşit. Cătinel şi cu concentrare, Dana. Urc iar scările. Pînă să ajung la trenul încă în staţie, văd pe un alt afişaj că tre’ să iau un free bus to terminal 1. Oare în Danemarca bus e totuna cu tren? Mă îndoiesc. Futu-i!!! Nici nu îndrăznesc să mă uit la ceas, că mi se face rău şi oricum n-am timp. Mai bine scot telefonul.

- Hi! I need to take a bus to terminal 1 and I tried that 2 times, but I ended up in front of a train. Could you help me? (toată asta pe fast forward)
- Where are you?
- Ah….what do you mean?
- Dana, please look around and tell me what you see.
- Some stairs and a train. (What?!)
- No help. Ask someone.
- There’s no one.
- Ask the information office.
- Shit! The information office is a big pannel with some digits on, so…
- Go back!
- OK. Where? By the way, what happens if I lose the plane?
- You won’t!!!
- (OK, take it easy!) Would it be so bad if I spent the night in Copenhagen?
- Yesssss!!!

Bun, văd în final că mai e o ieşire, nu aia de la etaj. Descopăr şi staţia de free bus, mă aşez cuminte în ploaie şi aştept. Deja mă liniştesc, aprind o ţigară şi începe să mi se rupă. Nu e normal să te agiţi în halul ăsta într-un loc plin de străini, noaptea, fără un ban în buzunar. Ce naiba poa’ să se întîmple?

În staţie mai vine un grup de puştani. Unul e încălţat în sandale şi n-apuc să mă mir prea tare, pentru că între timp văd un flyer agăţat de rucsacul lui cu numele oraşului unde trebuie să ajung, aşa că îmi fac curaj că nu sînt singura întîziată. Uraaaa!

Bun. Ajung la terminalul 1, care e numai pentru zboruri locale şi dau buzna la check in, văd că lumea nu-mi zice nimic că aş pierde avionul, aşa că o iau domol, crezînd că terminalul ăsta e un fel de Băneasa, de-l rezolvi în 5 minute. Mare greşeală! Pe primul culoar un afişaj îmi spune cîte minute mai am de mers pînă la poarta mea, adică 8. What? Dă-i şi fugi iar. Fug şi fug, fuck şi fuck, linişte şi nimeni. Iară fug pînă aproape să cad în nas.

„Miss Daniela Bo….” is invited immediately to gate no….”

Oi fi eu?

Alerg.

Îmi cade geaca şi laptopul e prea greu. Piciorul stîng mă doare deja să-l arunc, dar îmi spun în gînd că şi Nadal a jucat un meci întreg accidentat, unde-l mai pui pe Verdasco, cu rană deschisă, deci şi eu pot.

„Miss Daniela whatever…..”

Fuck off! Nu e ca şi cînd îmi beau creierii prin aeroport.

Da. Scot telefonul. SMS: „:D. See you in Aalborg!”

 

Cu Jidvei înainte, marş!

Masa de seară în deplasare cu munca presupune relaxare şi satisfacerea unei nevoi fireşti, eventual cu o pulpă de pui la grătar, dar nu e aşa. Pentru că, de cele mai multe ori, masa de seara e în continuare muncă prin întreţinerea musafirului.
Eu şi doi danezi la o crîşmă din Satu Mare, singurii clienţi într-un beci ornat cu cepe şi usturoi, mileuri maramureşene şi două plasme imense. Una pe Realitatea TV, cealaltă pe ceva Discovery. Ne aşezăm stingheri la una din mesele de pe margine, de fapt nişte bănci pe sistem crîşmă americană de steak şi cartofi.
După pauza firească de consultare a meniului care şi pentru mine e greu de înţeles pentru că e arhaic şi plin de versuri de rahat (unde naiba au dispărut meniurile simple, cartofi cu pulpă la grătar şi salată de varză?) şi

Citeşte tot…

 

Living my dreams

NU, că ar fi prea de tot. Nu cred în prostii generatoare de vise, îi las subconştientului libertarea aia de cîteva ore pe noapte să se zbenguie cît are chef şi nici nu-l trag la răspundere, fiindcă oricum. Doar că pentru o luni de midineaţă, dificultatea de a mă concentra survine şi mai abitir dacă visez dincolo de suprarealism (nu ştiu ce e, da’ îmi place posibilitatea).

Deci staţiune de ski, eu voioasă (nu temătoare că nu m-am dat cu schiurile în viaţa mea). Vară cruntă altminteri, da’ contactul cu pielea era fain, aşa că nu mă plîng. Mă plimb pe stradă brusc fără schiuri, şi mă intersectez cu nene plimbător de căţel. De unde, de neunde, pac! mă muşcă un altul venind din spate, da’ nu că mă muşcă, îşi înfige colţii în palma dreaptă (dădea la stradă) şi rămîne aşa, înţepenit în linia vieţii. Nu mă durea, aşa că n-am ţipat, da’ l-am întrebat pe nenea cu căţelul că eu acuma ce fac. Şi scoate două mănuşi chirurgicale şi le pune pe mîini, analizează situaţia, dar iară pac! trecem la cadrul următor cu eu cu sînge curgînd din palmă de parcă mi-ar fi tăiat cineva jugulara, înjurînd de mama focului că nu mai vreau la antirabic fiindcă am altceva de făcut şi că ăia află că sînt şi gravidă.

Vă propun pe cineva cu sper mai puţine probleme:

 

News

Unul din proiectele de care făceam vorbire acum ceva vreme e gătuţ şi facem botez acuşica. Deocamdată e blog comun, va urma un site cu de toate şi sperăm nu pentru toţi.

Asta înseamnă că mă cam mut de aici, pentru că, să recunoaştem, reflecţii personale nu mai am demult de scris pe aici, iar restul gîndurilor telegrafice le duc pe facebook.

So, let’s ginger a bit!

 

Olecuţă şi gata!

Mai am un pic şi vin acasă. Uraaaa!

Am văzut Bratislava şi Budapesta, mai am de bifat iar Praga şi apoi, pe cai, voinicule, Calea Moşilor şi gata, poposim o vreme, că om fi şi noi naibii obo de atîta alergătură.

Sînt olecuţă tristă, e ultima zi şi a început să plouă la Viena, sper ca doamna Pragă să arate mîine mai încăpătoare pentru inima mea. Şi mai e şi că da, m-am obişnuit aici şi-mi place liniştea şi toate frumos rînduite, cele trei pisici din curte şi lăcusta verde din trandafirul roşu, bălăcitul în lac şi berea de fiecare dată alta.

Mi-e dor însă de ungur şi abia aştept să mi se culcuşească, dar mi-e dor şi de culcuşitul personal acolo unde îi e locul.

Mi se şopteşte că e masa gata şi că vinul local destupat, aşa că povestesc sau nu al’dată.

Vin acasăăăăă!

 

Madlenă de kilărit

De o vreme încoa’ iar gătesc de mă întrec pe mine, perişoare asortate cu ostropel cu ciuperci, mirodenat de grădină gata servit cu mămăliguţă şi ardei umpluţi nu numai (pentru că mi-a mai rămas carne am încercat şi cu nişte roşii îndesate, delicioase), doamne nu ştiu cum să mă mai pup în cur dar lumea e mulţumită, deci tot înainte!

Pentru a varia meniul, mă opresc la noua pescărie preferată din piaţă de la 1 Mai (unde peştele file se dă pe sub mînă, numai la cunoscători ) şi mă chinui să-mi dau dau seama ce şi cum să gătesc. Înlemnesc cînd văd crapul zbătîndu-se şi îmi aduc aminte brusc de chiuveta mea de acasă plină cu peşte proaspăt cu care mă lăsa mama să mă joc pînă i se termina răbdarea şi intra tata pe uşă înfometat.

Erau 4 crapi frumoşi. Mari cît roata carului, cum demult n-am mai văzut, cu branhiile cît paraşutele. Mi-am călcat pe inimă şi am luat unu’, sperînd pe ascuns că moare pe drum spre casă şi că scap de mustrări de cuptor încins, cu roşii şi ceapă coapte pe lîngă. Am scăpat. Şi mi-am făcut planuri cum gătesc şi ce gustos va să devină. Dar ce dracu’ faci cînd nu ţi se mai vorbeşte juma’ de seară că găteşti un peşte viu?

Îţi aduci aminte ce frumos era acasă, cînd în loc de urs la coadă la bancomat, aveai peşte în chiuvetă.

 

Let’s play not paranoia!

Recunosc că pe mine nu mă doare capul, decît în dimineţi cînd orice cîntat de pasăre merită împuşcat fiindcă băute de peste noapte. Şi atunci cînd e probat de sunat a gol şi credeţi-mă că în partea stîngă aşa sună, am martori.

De ceva vreme însă îmi venea să-l arunc naibii şi să-l recuperez fără inele de foc şi lei alergînd victorioşi cu urlete şi tot tacîmul. Vinerea trecută mi-a chiar încolţit ideea cum că am bruşte momente de deviere şi de pierdere a simţurilor vitale, pe cînd scriam la un tricotaj (vezi “andreaua punct wordpress”), drept care m-am temut că poate păţesc dracu’ ca iubitul lui Ally McBeal cu tumorile lui cu tot. Mi-a mai trecut între timp, nu de alta, dar buba de clasa a II-a din genunchi s-a vindecat şi am mai fost şi la concert Faith No More unde şi după care cred că m-am comportat cumsecade.

Ce m-a liniştit suficient e că azi am fost la doctor. Explicaţia ei: fumez prea mult. Explicaţia mea: toate bolile vin de la cap, dar ce frumos e capătul unei zile, cînd poţi zice un nani frumos lin şi adormi aşa.

 

I feel pretty, oh so pretty….

And soooo busy, oh, so busy!

Nu cred că am fost vreodată atît de ocupată şi cu atît de multe pe cap. Asta nu e rău. Nu m-am plîns, cel puţin în ultimii zece ani, că aş face ceva ce nu-mi place, dar acum mi-e cu atît mai mare bucuria, fiindcă m-am băgat în încă 3 (trei!!!) proiecte foarte faine şi diferite şi încă simt euforia curgîndu-mi prin creieri. Care s-au mai liniştit şi ei, pentru că, culmea! i-am pus înspre lucruri imaginative.

Mă laud precum ştim noi cine, dar sînt prea efervescentă ca să ţin doar pentru mine. Cînd s-or găta, vă arăt şi vouă, că prea sînt faine ideile. Uraaaa!

 

A, c, f, e, b…..Stop!

Pentru că mi s-a făcut brusc dor să mai scriu cîte ceva, am stat şi m-am gîndit de ce acum şi nu pînă. Nu dau vina pe nu mai am chef, pentru că e blambeacă şi nu ţine. Nici pe mi-a fost lene, sau am fost ocupată cu altele. Căutam ceva scriind aici. Să fim serioşi, nimeni nu îşi face blog ca să, ci ca să stîrnească un quelque chose missing.
Unii îşi găsesc jumătatea, alţii se fac auziţi cu zgomot, iar eu cred că fac parte dintre cei normali. care nu au zdruncinat şi nici provocat valuri.
Şi mi-am pierdut, nu ştiu cum naibii, născocirea.
Sîmbătă seara. Începuse ploaia în sfîrşit şi, cu degetele de la picioare în ea, am ascultat muzică şi prieteni nebuni în fundal, care jucau Fazan pe solişti şi trupe (cu ultimele două litere, băi!). Şi nu ştiu cum dracu’, dar am simţit oprirea aia de fuck! ăsta e un mare moment în viaţă şi nu vreau să se termine. Stăteam cu spatele la ei şi-mi ştiam toate feţele lor, încremenite în căutarea răspunsului, sau.
Şi da, aşa vreau să fie. Cu oameni dragi mie, jucîndu-se. Şi ştiu că nu număr pînă la 3 pînă la 3 pînă la 3 ca să scot o tîmpenie pe gură, dar dragilor, asta sunt, măcar nu vă ia 1 an să mă descifraţi. M-oi arici eu, dar ştiu să tricotez, na!
Cred că îmi e mai drag în familia mea urbană (Froane, ştiu că e a ta asta, dar am împrumutat-o olecuţă) decît de bătut cîmpii aici. Ai mei măcar înţeleg.

Nu mor, dar aşa mi-a venit.

Pentru super echipa vînătoare de fazani, pentru ăi doi de sunt la mama lu’ oraş frumos în Anglia, pentru tocmai teus şi niculaele etern, pentru anne cea curînd zburătoare, pentru frate-miu pătrăţel bucovinean şi pentru bucureşteanul rătăcitor la mama naibii în cluj şi, pentru un fronel bolnav la coco.

 

Azuga, de sărbătoarea noastră

Am început prost, că am căutat să mîncăm o ciorbă de ne-am împotmolit tot în punctul de plecare, DN1, Hotel Azuga, 70 RON cazarea.

Ciorbă mîncată, mai mult zeamă decît vacă, dar am păşit voioşi înspre cramele Rhein care ne adăposteau, unde am făcut joncţiunea cu restul găştii numeroase şi deloc tristă, că aveam de sărbătorit. Crame frumoase cu aer de demult, de pe vremea cînd acolo se făcea şampanie. Acum e pensiune cu camere de stat în ele, muzeu, vin de toate felurile şi mult bun simţ de la angajaţi. Plus, surpriză ce mi-a mers direct la inimă, 5 Husky urlători şi unul indiferent, în spate la Deer’s Room. Care, cînd nu e amenajată pentru ocazii speciale, după cum aveam să constat duminică dimineaţă, e ca la mama acasă, mai puţin fotografiile cu Regele Mihai pe poliţă.

Cu alte cuvinte, m-am simţit excelent uichendul ăsta. Am şi uitat de ploaia care devenise deja de-a casei, deşi toată lumea a avut cuvinte de laudă la adresa ei la un moment dat. Şi cred, la adresa mea, că m-au lăsat nervii din pricina ei de aproximativ două ori. Anyway, sărbătoare mare şi cu folos, că doi prieteni au făcut ce-au făcut şi bine că. Insist, şi pe această cale, cu urarea de “Be Your London Every Day!”, că altfel vă bat de vă merg fulgii.

În orice caz, mai vreau. Poate vin şi poze la dosar, că poate nu mă credeţi (pe facebook, dragilor, că acolo le e şezutul). Acuma însă mi-e lene şi mă refac.