Panseu

Am văzut un film în care ea îi zice lui că unii oameni sunt ca nişte morţi în preajma noastră, îţi fac constant rău, fără să vrea asta, dar prezenţa lor te apasă. Nu-ţi dai seama din prima, ai la un moment dat un şoc de te trezeşti.
Şi ce bine e cînd scapi, cînd pui stop şi gata!

 

Once again

Ce e dincolo?

– Mai e aşa mult?

– Crezi?

– Mai stau olecuţă. Te superi?

 

Introspecţia zilei

De ceva vreme încoace tot bramburesc înspre mine şi n-am mai făcut asta de pe vremea când eram prin spitale şi altceva nu aveam de făcut. Recunosc că, dincolo de avântul gândurilor negre care îşi fac loc precum insomniile, pauzele astea dintre meciurile cotidiene ale unei rutine care mie îmi place, atâta vreme cât e aducătoare de bani, sunt bune.

Am fost la psiholog acu’ ceva vreme în urmă şi mi-a zis, tălmăcit, să ies. Eram conştientă că aveam nelămuriri comportamentale şi am apelat la ea, ca să nu-mi mai descarc nervii pe cine nu trebuia. Tipa, după ce m-a ascultat vorbind într-o oră cât n-o fac aproape niciodată, a concluzionat că nu am nevoie de retuşuri.

Încântarea mea era fără margini când am ieşit dar, pe măsură ce aburul victoriei se ducea dracu’, întrebările începeau iar să curgă. N-oi fi eu mai cu moţ încât să nu am nimic de reparat dar, dacă e totuşi ceva de strâns şurubul, n-o fi chiar atât de grav încât să merite o analiză îndelungată şi aprofundată.

Ei bine, când ai timp şi nimic care să te motiveze, începi să te gândeşti înapoi. Mă rog, eu. Când am timp şi nu pot să citesc sau să mă uit la un film, nici măcar să gătesc, mă gândesc. La ce am făcut, unde am greşit, dacă sunt pedepsită, chestii din astea. Şi, pentru că ani de zile mi s-a tot şoptit/urlat/zis în ureche “argumentează!”, gândurile mele capătă la un moment dat dramatismul unor adevărate scene de teatru în acte, cu personaje şi acţiuni, cu epsioade de care personajul îşi aminteşte şi scoate ochii, sau cu prezent căruia trebuie să-i facă faţă.

Sunt o persoană care se aprinde mai mult în discuţii impersonale, cred în cauze aproape pe loc şi ţin de ele fiindcă de dragul artei. Cu discuţiile personale sunt ceva mai aplicată, nu ţip decât dacă certătorul de serviciu e greu de cap, din punctul meu de vedere. Dacă mă cert cu cineva care începe să ţipe, abandonez abordarea urlătoare şi vocea îmi scade până cât să îmi pot spune punctul de vedere. Întotdeauna am găsit o cale de a fi în mijlocul unei încăierări verbale, recunosc că îmi place, adopt ideea că e mai bine să te înjuri în faţă decât să întorci spatele.

Ce nu pot accepta şi ce mă scoate din sărite mai tare ca orice e refuzul unui dialog care e urmare a unei contradicţii. Mă enervează că sentinţa e gata dată când eu nu apuc să zic ce am de zis şi mă enervează să mi se trântească telefonul în nas sau discuţia să fie lăsată în aer. Mă enervează aruncatul unei bombe în pivotare cu fentă şi apoi goana de frica suflului. Nu ştiu să mă descurc în cazurile astea, nu că aş mai avea ce să fac.

Cred că fiecare înghite droaie atunci când merită, pentru că oricum se simte vinovat şi atunci n-are încotro, decât să recunoască verbal greşeala, acceptă căcaturile celuilalt tacit.

Dar când nu e aşa şi eşti sigur că nu e aşa, ce faci? Continuând să înghiţi căcat, fie că e asezonat cu fistic sau cu alune, tot căcat se cheamă că bagi în stomac. Când, uitându-te în trecut nu în treacăt, ci luat pe îndelete, îţi dai seama că pentru un om, fie şi la nervi, nu reprezinţi decât o fărâmă de prezent în cel mai bun caz, şi aia acuzatoare, te cam zdruncini şi ceri priorităţi de scos la liman.

Aceasta a fost introspecţia zilei de azi. Pentru liniştea voastră, uraţi-mi să îmi găsesc cât mai curând un job.

Pentru că e blogul meu şi fac ce vreau cu el, îmi permit să fiu vagă şi să nu arăt cu degetul. Tot din acelaşi motiv, ăia care au ştiut să-mi dea un colac şi să-mi spună “chioaro, uite ăla-i malul” îmi rămân într-un loc. Şi promit să mă cert cu ei doar dacă mă scot din minţi pe teme politice.

Uf, ce bine e să mai zici dracu ce te doare.

 

Frattini? Fratellis? Qu’est-ce que c’est?

Mai ţineţi minte compunerile din generală? Începeţi cu o descriere a locului, a personajelor, ar fi bine să faceţi şi un scurt istoric, luaţi o notă mai mare.

Mai ţineţi minte declaraţiile ambelor părţi? Şi ale lui Frattini, şi ale lui Diaconescu de dinainte de a se vedea faţă în faţă? Acum ziceai că se iau la bătaie, primul cu garanţiile că România nu va mai trimite infractori peste hotare, Diaconescu că unul din drepturile membrilor Uniunii Europene este acela al liberei circulaţii.

Păi şi ce s-a întâmplat? Au băut un expresso şi şi-au zis că ameninţările astea nu ţin decât în anumite cercuri? Că fiecare are a se şantaja cu anumite lucruri? Pentru că la conferinţa de presă din seara asta nu am înţeles decât că suntem prieteni, că ne ajutăm reciproc, că băi, vezi că eu te-am sprijinit când cu intrarea în Uniune, aşa că ciocu’ mic acuma.

Discursul lui Diaconescu a fost jalnic. Mai avea puţin şi o lua de dinainte de romani în Dacia şi chiar şi atunci găsea în buzunar un bileţel pe care scria că Italia era acolo pentru noi. Pentru că suntem totuşi veri sau fraţi, whatever, avem ceva ne leagă. Vitejia în faţa alor noştri.

Aşteptam şi aveam speranţe că Diaconescu, care altminteri îmi e spimpatic, se va documenta temeinic asupra legislaţiei europene şi le va da peste nas, pentru că poate. N-a făcut-o, decât tardiv, la întrebarea unui jurnalist italian. Şi a mizat pe cartea comunismului, că vezi doamne, nu avem încă educaţia necesară pentru că am trăit ce am trăit. Jalnic.

P.S. Acest post nu e o analiză a situaţiei în sine, este doar o confirmare a faptului că puţin îmi pasă de ce se întâmplă în Italia.

 

Creier pane

Am terminat cartea de care am fost atâta aşteptatã şi în fine datã. Şi în afarã de multe întrebãri pe care încã le mai am şi doar câteva cu rãspuns şi nervi de ignoranţa mea, stãteam şi mã gândeam de ce dracu’ îmi plac Ellis şi Murakami (RYU) atât de tare. Chiar n-am o pelerinã pe umeri, roşie cu verde şi nici colanţi bãgaţi în cizme cu mesaje anti – încãlzire globalã.

Dar bãi, olecuţã de emoţie în oase tot am.

Şi atunci, de ce totuşi aştept ca drogata întemniţatã o nouã descriere a jegului? A sângelui pe gresie şi a plãcerilor hidoase amestecate cu haine de lux şi ochelari de firmã?

De ce, când maicã-mea îmi zice cã îşi face griji, mã gândesc cã ce bine ar fi sã tacã?

Şi de ce în pizda mã-sii, când prietena mea îmi zice cã azi noapte i-a murit cineva, nu simt nimic?

Ce dracu e în neregulã cu mine?

]

 

Glamorama

E un amalgam la mine în cap de de toate şi ştiu de ce, fiindcă în sfârşit citesc “Glamorama”, pe care am aşteptat-o cu sufletul la gură. Să văd ce a mai scris celălalt ghicitor al minţii mele.

E MTV, e alcoolul aducerii aminte, e baba oarbă cu planuri de viitor, e mulţumire şi frumos de nepăsare.

E zâmbetul de chinul ăla.

E 18 ani. Ai mei. Including them:

 

Teadream

Mã aşez doritoare de o bere rece, pe singura bãncuţã rãmasã goalã, de la capãtul terasei. E atât de cald, cã aş ucide pe oricine îmi spune ceva care sã nu rimeze cu „rece”.

Ca sã-mi abat gândurile şi privirile bãnuite ale celor din jur asupra-mi de singurã ce stau la masã, încep sã-mi rotesc ochii înspre în faţã. E ditai bãltoaca şi mã mir cine naiba a fãcut-o, cã nu a mai plouat de zile întregi. Curios, dar e şi curatã, nu are dungile alea de curcubeu în ea, cum au toate bãlţile de pe stradã. În fine, dracu’ ştie, or fi udat ãştia de dimineaţã aici şi poate cã e o groapã acolo.

Opaaaa! Vine recele cu bere cu tot. Aşa da! Duc sticla la gurã şi când sã sorb, hop sã dau cu ea de pãmânt. De surprizã. În faţa mea, în mijlocul bãltoacei, stã ditai ceainicul şi se uitã la mine. E mare, alb cu roşu şi are ciocul negru. Ochi n-are, da’ îi simt. Acuma ce dracu’ fac? Îi zic ceva?

- Salut!
- Salut.
- Vrei sã vii sã stai pe bancã cu mine? Sã bei ceva rece?
- Pãi tu nu vezi cã stau în apã?

 

How sick?

Mi-e silă. Să ajung acasă şi să caut pretexte tot felul de pretexte să nu-mi fie. Frig tot timpul. Noaptea. Şi ziua e mai rău. E lungă. Mai. Şi o fentez cât pot, da’ nu-mi iese tot timpul. Da’ e frig. De la mâini încolo. Vinete, nu vineţi. Şi ca vaca la păscut, sperând într-o pajişte proaspătă, mă tot las pe burtă dormind…şi rumeg…Şi de fiecare dată vaca are o floare în gură şi e ferdinand, da’ nu prea mai am răbdare. Cineva să râdă de degetele mele de la picioare. Şi cineva să.

 

Uraaaa! (de dupa uşă)

M-am făcut curată şi gigea. Mi s-au terminat zugravii, deşi am avut dialoguri suprarealiste cu ei, cum că iranienii nu sunt arabi, sunt persani, cum că Vali, deşi cu copil de 11 ani acasă, a avut un gol în stomac inexplicabil, când a văzut-o pe dragostea vieţii lui…deci chestii profunde băi, nu ca în reclamele de la tv cu lavabilă şi whatever…dorm în sfârşit în patul meu şi unguru’ e şi el mulţumit că s-a reîntâlnit cu guguştiucii. Deci toate sunt în grafic, după o săptămână de toată groaza când unii s-au sărbătorit de cum ar veni ziua muncii prin nemuncă. Ruşine să va fie, băi! Eu m-am specializat în făcut glafuri şi pus parchet. Da’ mi-am dat seama că la tricoturi mă pricep mai bine. Deci băi, bine m-am întors acasă, futu-i!

 

Casa mea

E un cantec pe dracu’.