Olecuţă şi gata!

Mai am un pic şi vin acasă. Uraaaa!

Am văzut Bratislava şi Budapesta, mai am de bifat iar Praga şi apoi, pe cai, voinicule, Calea Moşilor şi gata, poposim o vreme, că om fi şi noi naibii obo de atîta alergătură.

Sînt olecuţă tristă, e ultima zi şi a început să plouă la Viena, sper ca doamna Pragă să arate mîine mai încăpătoare pentru inima mea. Şi mai e şi că da, m-am obişnuit aici şi-mi place liniştea şi toate frumos rînduite, cele trei pisici din curte şi lăcusta verde din trandafirul roşu, bălăcitul în lac şi berea de fiecare dată alta.

Mi-e dor însă de ungur şi abia aştept să mi se culcuşească, dar mi-e dor şi de culcuşitul personal acolo unde îi e locul.

Mi se şopteşte că e masa gata şi că vinul local destupat, aşa că povestesc sau nu al’dată.

Vin acasăăăăă!

 

Madlenă de kilărit

De o vreme încoa’ iar gătesc de mă întrec pe mine, perişoare asortate cu ostropel cu ciuperci, mirodenat de grădină gata servit cu mămăliguţă şi ardei umpluţi nu numai (pentru că mi-a mai rămas carne am încercat şi cu nişte roşii îndesate, delicioase), doamne nu ştiu cum să mă mai pup în cur dar lumea e mulţumită, deci tot înainte!

Pentru a varia meniul, mă opresc la noua pescărie preferată din piaţă de la 1 Mai (unde peştele file se dă pe sub mînă, numai la cunoscători ) şi mă chinui să-mi dau dau seama ce şi cum să gătesc. Înlemnesc cînd văd crapul zbătîndu-se şi îmi aduc aminte brusc de chiuveta mea de acasă plină cu peşte proaspăt cu care mă lăsa mama să mă joc pînă i se termina răbdarea şi intra tata pe uşă înfometat.

Erau 4 crapi frumoşi. Mari cît roata carului, cum demult n-am mai văzut, cu branhiile cît paraşutele. Mi-am călcat pe inimă şi am luat unu’, sperînd pe ascuns că moare pe drum spre casă şi că scap de mustrări de cuptor încins, cu roşii şi ceapă coapte pe lîngă. Am scăpat. Şi mi-am făcut planuri cum gătesc şi ce gustos va să devină. Dar ce dracu’ faci cînd nu ţi se mai vorbeşte juma’ de seară că găteşti un peşte viu?

Îţi aduci aminte ce frumos era acasă, cînd în loc de urs la coadă la bancomat, aveai peşte în chiuvetă.

 

Let’s play not paranoia!

Recunosc că pe mine nu mă doare capul, decît în dimineţi cînd orice cîntat de pasăre merită împuşcat fiindcă băute de peste noapte. Şi atunci cînd e probat de sunat a gol şi credeţi-mă că în partea stîngă aşa sună, am martori.

De ceva vreme însă îmi venea să-l arunc naibii şi să-l recuperez fără inele de foc şi lei alergînd victorioşi cu urlete şi tot tacîmul. Vinerea trecută mi-a chiar încolţit ideea cum că am bruşte momente de deviere şi de pierdere a simţurilor vitale, pe cînd scriam la un tricotaj (vezi “andreaua punct wordpress”), drept care m-am temut că poate păţesc dracu’ ca iubitul lui Ally McBeal cu tumorile lui cu tot. Mi-a mai trecut între timp, nu de alta, dar buba de clasa a II-a din genunchi s-a vindecat şi am mai fost şi la concert Faith No More unde şi după care cred că m-am comportat cumsecade.

Ce m-a liniştit suficient e că azi am fost la doctor. Explicaţia ei: fumez prea mult. Explicaţia mea: toate bolile vin de la cap, dar ce frumos e capătul unei zile, cînd poţi zice un nani frumos lin şi adormi aşa.

 

I feel pretty, oh so pretty….

And soooo busy, oh, so busy!

Nu cred că am fost vreodată atît de ocupată şi cu atît de multe pe cap. Asta nu e rău. Nu m-am plîns, cel puţin în ultimii zece ani, că aş face ceva ce nu-mi place, dar acum mi-e cu atît mai mare bucuria, fiindcă m-am băgat în încă 3 (trei!!!) proiecte foarte faine şi diferite şi încă simt euforia curgîndu-mi prin creieri. Care s-au mai liniştit şi ei, pentru că, culmea! i-am pus înspre lucruri imaginative.

Mă laud precum ştim noi cine, dar sînt prea efervescentă ca să ţin doar pentru mine. Cînd s-or găta, vă arăt şi vouă, că prea sînt faine ideile. Uraaaa!

 

Boys and their period

Azi a fost o zi foarte aiurea. Recunosc că m-am trezit moody şi ţîfnoasă, dar la mine a fost simplu, e încă fierbinţeală în pereţi şi adorm la naiba să mă ia cînd undeva înspre dimineaţă cu filme ciudate pe Cinemax. Una e asta, alta e să fii ţîfni pur şi simplu că nu-ţi plac suprarealiştii şi să înlocuieşti un Magritte cu un cur de fată, fiindcă te amuză reacţia.

Ca să rezum. Mă enervează teribil, şi am mai zis asta (dar în alte condiţii), cînd te trezeşti cu o uşă în faţă fiindcă, tocmai într-un mijloc de conversaţie. Azi m-am văzut cu pe rînd 3 bărbaţi plus unul pe messenger care erau ciufuţi. Din orice. Ştiu că nu sunt Ileana Cosînzeana plus Mirela Zivari la un loc, ba dimpotrivă, dar am pretenţia că măcar pot asculta. Şi de obicei dă roade, toţi prietenii mei fiind, altminteri, tipi. Da’ cînd e s-o aibă pe-a lor şi să nu poţi nicicum a te aventura înspre “dă naibii pe gură şi nu în mine”, e mai greu. (Treceţi peste tocmai ce am zis şi nu mai rîdeţi că sună cum).

Bărbaţii au şi ei ciclul lor. Cînd sunt nesimţiţi şi mîrlani, apropo, fără să-şi dea seama. Norocul meu teribil a fost că nu iubesc pe nici unul din cei menţionaţi, că altminteri nu mai scriam aici (doooohhhh!), dar asta nu înseamnă că mă enervează mai puţin fiţele de whatever problems I got and u don’t get it. Păi pune mîna şi zi, futu-i, da’ nu da fiindcă am fost portar la handbal!

Doresc pe această cale vizionare foarte plăcută, cu răbdare, dacă se poate. Ca să nu mai tot ziceţi căcaturi cu pe femei nu le înţelege nici dracu’, relaxaţi-vă, ba dimpotrivă. De unde şi toată manipularea la femei simţitoare şi cu cuget. Deci, vizionare plăcută la “Expired”. Un film de unde noi ridicăm mîna şi spunem că.

Ca să sfîrşesc. M-am amuzat un pic, indeed.

 

A, c, f, e, b…..Stop!

Pentru că mi s-a făcut brusc dor să mai scriu cîte ceva, am stat şi m-am gîndit de ce acum şi nu pînă. Nu dau vina pe nu mai am chef, pentru că e blambeacă şi nu ţine. Nici pe mi-a fost lene, sau am fost ocupată cu altele. Căutam ceva scriind aici. Să fim serioşi, nimeni nu îşi face blog ca să, ci ca să stîrnească un quelque chose missing.
Unii îşi găsesc jumătatea, alţii se fac auziţi cu zgomot, iar eu cred că fac parte dintre cei normali. care nu au zdruncinat şi nici provocat valuri.
Şi mi-am pierdut, nu ştiu cum naibii, născocirea.
Sîmbătă seara. Începuse ploaia în sfîrşit şi, cu degetele de la picioare în ea, am ascultat muzică şi prieteni nebuni în fundal, care jucau Fazan pe solişti şi trupe (cu ultimele două litere, băi!). Şi nu ştiu cum dracu’, dar am simţit oprirea aia de fuck! ăsta e un mare moment în viaţă şi nu vreau să se termine. Stăteam cu spatele la ei şi-mi ştiam toate feţele lor, încremenite în căutarea răspunsului, sau.
Şi da, aşa vreau să fie. Cu oameni dragi mie, jucîndu-se. Şi ştiu că nu număr pînă la 3 pînă la 3 pînă la 3 ca să scot o tîmpenie pe gură, dar dragilor, asta sunt, măcar nu vă ia 1 an să mă descifraţi. M-oi arici eu, dar ştiu să tricotez, na!
Cred că îmi e mai drag în familia mea urbană (Froane, ştiu că e a ta asta, dar am împrumutat-o olecuţă) decît de bătut cîmpii aici. Ai mei măcar înţeleg.

Nu mor, dar aşa mi-a venit.

Pentru super echipa vînătoare de fazani, pentru ăi doi de sunt la mama lu’ oraş frumos în Anglia, pentru tocmai teus şi niculaele etern, pentru anne cea curînd zburătoare, pentru frate-miu pătrăţel bucovinean şi pentru bucureşteanul rătăcitor la mama naibii în cluj şi, pentru un fronel bolnav la coco.

 

Azuga, de sărbătoarea noastră

Am început prost, că am căutat să mîncăm o ciorbă de ne-am împotmolit tot în punctul de plecare, DN1, Hotel Azuga, 70 RON cazarea.

Ciorbă mîncată, mai mult zeamă decît vacă, dar am păşit voioşi înspre cramele Rhein care ne adăposteau, unde am făcut joncţiunea cu restul găştii numeroase şi deloc tristă, că aveam de sărbătorit. Crame frumoase cu aer de demult, de pe vremea cînd acolo se făcea şampanie. Acum e pensiune cu camere de stat în ele, muzeu, vin de toate felurile şi mult bun simţ de la angajaţi. Plus, surpriză ce mi-a mers direct la inimă, 5 Husky urlători şi unul indiferent, în spate la Deer’s Room. Care, cînd nu e amenajată pentru ocazii speciale, după cum aveam să constat duminică dimineaţă, e ca la mama acasă, mai puţin fotografiile cu Regele Mihai pe poliţă.

Cu alte cuvinte, m-am simţit excelent uichendul ăsta. Am şi uitat de ploaia care devenise deja de-a casei, deşi toată lumea a avut cuvinte de laudă la adresa ei la un moment dat. Şi cred, la adresa mea, că m-au lăsat nervii din pricina ei de aproximativ două ori. Anyway, sărbătoare mare şi cu folos, că doi prieteni au făcut ce-au făcut şi bine că. Insist, şi pe această cale, cu urarea de “Be Your London Every Day!”, că altfel vă bat de vă merg fulgii.

În orice caz, mai vreau. Poate vin şi poze la dosar, că poate nu mă credeţi (pe facebook, dragilor, că acolo le e şezutul). Acuma însă mi-e lene şi mă refac.

 

Întru tînjire

Uneori îmi fac complimente uitîndu-mă în mine că am vîrsta înţelepciunii, oricare ar fi ea.

Cred însă că bravez imediat după, fiindcă viaţa virgulă ea însăşi virgulă îmi dă o lopată cu vîrf să nu folosesc cuvinte urîte, dar fără virgulă rahat.

Presupun că fiecare are un cod de nu da, că nu te simt. E o reacţie firească, că altminteri ar fi numai vaiete şi vai amar pe străzi, dar cînd ţi-l compui şi îl fredonezi în faţa oglinzii, asta nu înseamnă musai că e veşnic, nu? A se înţelege că nu vorbesc de îndrăgosteli şi alte altminteri, că aş epuiza pagini întregi, vorba englezului înspre newyorkăială, da’ numai ciudaţi atrag.

E vorba despre orînduiala aia în care îţi aşezi fie chiloţii, după model, fie restul, adică un pic de viaţă aşa cum o percepi acum şi fără te sperii cînd te gîndeşti la viitor.

Între timp m-am tot gîndit cum să zic ce am de zis şi am uitat naibii ce mă apăsa. În orice caz, dacă eram vraişte, tocmai mi-a trecut. A şi plouat şi mi-a dat jos trandafirul de la geam, e strîmb.

 

Păcat

Nu ştiu să comentez o veste ca asta. Presupun însă tristeţea unui copil şi nu vreau să ştiu ce e în el.

Orice sportiv de performanţă face sacrificii, dar cred că Rafa a depăşit nişte limite. Să-ţi impui să joci cu stînga e doar începutul, să inventezi lovituri e continuarea. Să alergi ca apucatul după toate mingile, ca şi cînd oricare poate fi decisivă, e probabil cauza unei retrageri premature.

E păcat că o carieră de număr unu mondial se poate sfîrşi aşa, dar e o prostie să continui în condiţiile astea. Cu gura lui spunea că atunci cînd n-o să mai poată juca tenis, îşi ia barca şi pleacă la pescuit. Poate că e momentul. Poate că “his famous ass” trebuie să stea naibii locului şi psihicul ăla de om trecut prin multe să-şi facă treaba şi de data asta.

Nu-l îngrop şi nici nu-i trimit flori. Sunt doar tristă că un jucător atît de complex şi un copil cu o disciplină şi moralitate bune drept exemplu a ajuns aici. Dar sunt şi mîndră că am mai avut o dată dreptate să ţin cu el de la început, că am văzut licărirea aia pe care o ai foarte rar, ca atunci cînd descoperi o trupă nouă.

Ai naibii grijă de tine şi îţi promit că nu o să ţin niciodată cu Djokovic. Am zis!

 

Panseu

Am văzut un film în care ea îi zice lui că unii oameni sunt ca nişte morţi în preajma noastră, îţi fac constant rău, fără să vrea asta, dar prezenţa lor te apasă. Nu-ţi dai seama din prima, ai la un moment dat un şoc de te trezeşti.
Şi ce bine e cînd scapi, cînd pui stop şi gata!